După ce a câștigat binemeritate premii pentru romanele sale Housekeeping și Gilead (tradus la noi Galaad), Marilynne Robinson, scriitoare și eseistă americană, revine în Acasă (Editura Litera 2017) asupra unor teme recurente din marea literatură universală: parabola fiului rătăcitor, problema credinței și a predestinării, definirea identității prin racordarea la credințe și obiceiuri familale și familare etc.
Mă opresc, în cele ce urmează, doar asupra câtorva din ideile cu care m-am desprins de Acasă, o carte neliniștitoare în sensul bun:
- credința are valoare doar în măsura în care ne învață să ne iertăm și să ne înțelegem, să îi iertăm și să îi înțelegem pe cei din jur.
„Experiența îi învățase că adevărul are margini ascuțite și colțuri tari, și poate fi în contradicție serioasă cu bunătatea. Învățaseră că devoțiunea excesivă față de până și cele mai înalte lucruri pare și probabil este ipocrită, și că o măsură suficientă a excesului este acea privire de enervare, confirmată în ei înșiși de un tremur de jenă, însemnând că s-a întrecut limita. Recunoșteau harul în disponibilitatea păcătosului de a accepta o glumă, câteva vorbe modeste, drept scuză.”
“Există o vorbă care spune că a înțelege înseamnă a ierta, dar e o greșeală, așa spunea papa. Trebuie să ierți ca să poți înțelege. Până nu ierți, te aperi de posibilitatea de a înțelege.” Tatăl ei spusese acest lucru nu o dată, la predici, cu citatele adecvate, dar adevăratul subiect era Jack. (…) Dacă ierți, spunea el, poți totuși să nu înțelegi deocamdată, dar vei fi gata să înțelegi, și asta înseamnă că harul se pogoară asupra ta.”
- identitatea e ceva la care se cuvine să lucrăm în permanență, revenim „acasă” doar pentru a pleca să ne căutăm din nou.
„Această stranie capacitate de a avea lipsuri, ca și cum prin natura noastră ar trebui să avem mult mai mult decât ne oferă natura. Ca și cum suntem șocant de goi când ne lipsește mulțumirea de sine a vieții obișnuite. În lipsuri, chiar și când asta înseamnă lipsa unui sentiment sau a unui scop, o ființă e mult mai tulburător de umană și de vulnerabilă la bunătate fiindcă există sentimentul că lucrurile ar trebui să stea altfel, și apoi gândul la ceea ce lipsește și ceea ce ar însemna mângâierea, și la cum s-ar putea liniști sufletul, cum ar fi repus la locul său. Acasă. Dar sufletul își găsește casa dacă are una.”
- iubirea părintească ar trebui să fie necondiționată și, prin aceasta, eliberatoare; orice altă modalitate de a o manifesta duce la suferință.
„Ca și cum era ceva de care aveai nevoie de la mine și nu mi-am dat niciodată seama ce era.”
„Viața mea a devenit viața ta, ca o lumânare aprinsă de la alta. Nu e un mister? M-am gândit de multe ori la asta. Și totuși mereu ai făcut exact opusul a ceea ce aș fi sperat eu. Așa că am încercat să nu mai sper nimic, decât să nu te pierdem. Așa că te-am pierdut, bineînțeles. A fost singura speranță pe care n-am putut s-o las deoparte.”
- mântuirea este, de fapt, o chestiune de alegere; indiferent de forța credinței și de modul în care facem uz de „rețetarul” tradițional
„Religia e comportamentul omului. Mila e iubirea lui Dumnezeu. Două chestiuni foarte diferite.”
„Nimeni nu merită nimic, bun sau rău. Totul e în îndurarea Domnului. Dacă ai accepta asta, te-ai putea relaxa puțin.”
„Cred că speranța e cel mai rău lucru din lume, spuse Jack. Chiar așa cred. Te face prost cât timp durează. Și apoi, când dispare, e ca și cum n-a mai rămas nimic din tine. Decât – ridică din umeri și râse – decât povara de care nu te poți descotorosi.”
Am așezat Acasă de Marilynne Robinson pe raftul cu cărți de recitit. Se va dovedi utilă în momentele când voi avea senzația că mi-am găsit răspunsurile la toate întrebările. Pentru că, în fond, o astfel de iluzie nu e deloc dezirabilă.
camera mea de citit 