Dacă Kate Atkinson scrie, eu citesc. E foarte simplu. M-a cucerit cu Viață după viață și Un zeu năruit, mi l-a „dăruit” pe Jackson Brodie, detectivul nedetectiv, și e pasionată de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, motive suficiente să îmi doresc mereu să o citesc.
Publicat în 2018, romanul Transcription reia din temele ei predilecte: războiul, timpul, identitatea, istoria mică, oamenii care au marcat din umbră istoria mare. De data aceasta, se centrează pe viața lui Juliet, personaj inventat, dar inspirat din documente reale, care se ocupă, pentru MI5, de transcrierea discuțiilor ce au loc într-un apartament din Londra unde se adună simpatizanți ai fasciștilor.
Sinceră să fiu, trecusem de jumătate și încă mă întrebam ce urmărește autoarea. Deși Atkinson creează și aici tensiune, convingându-te să citești ca să descoperi incidentul care i-a marcat viața personajului principal, cartea nu strălucește ca „Viață după viață” sau „Un zeu năruit”.
Abia spre final am realizat că, de fapt, asta e ce și-a dorit scriitoarea: mai degrabă un omagiu în surdină adus femeilor care au luptat pe „frontul de acasă”, ilustrelor necunoscute care și-au trăit cei mai frumoși ani ai tinereții în miezul unui război care nu-ți permitea să-ți faci planuri nici măcar pentru seara următoare, ce să mai vorbim de viața de după el.
Nu e printre cele mai memorabile cărți ale ei, dar e minunat de bine documentată (bibliografia de la final mi-a lărgit considerabil wishlist-ul de pe Amazon) și merită citită pentru încercarea de deslușire a unei perioade în care timpul nu prea avea răbdare cu viețile oamenilor.
Deloc surprinzător, recenzia din The Guardian, pe care am citit-o după ce am citit cartea, menționează chiar momentul meu preferat de la finalul cărții:
„Come now, quite enough of exposition and explanation. We’re not approaching the end of a novel, Miss Armstrong.”
camera mea de citit 