Uncategorized

Martie printre cărți

Știu că multă lume se plânge (pe bună dreptate) că nu se poate concentra pe citit în perioada aceasta. Eu însă am un antrenament bun din ultimii ani care m-au încercat în diverse feluri și m-au amenințat cu diverse pierderi (unele cât se poate de reale), astfel încât am învățat să mă distanțez și să mă salvez prin cărți. Așa se face că în martie am citit mai mult, deși nu am făcut întotdeauna cele mai bune alegeri. O să vedeți la ce mă refer.

Am început cu ceea ce știam că va fi o carte ușurică, Soția paznicului de far de Karen Viggers. Ușurică e un eufemism. E jenant de previzibilă, plină de clișee, de personaje care nu-ți rețin atenția cu nimic.

Mi-am vindecat apoi frustrările cu Copilul și dictatorul de Marion Le Roy Dagen. Mi-au tremurat mâinile și am plâns citind-o. Am terminat-o cu un zâmbet dulce-amar.

Mi-a fost imposibil, după mărturia aceasta tulburătoare, să-i găsesc prea multe merite cărții Câteva feluri de a dispărea de Flavius Ardelean. Au fost povestiri la începutul cărora îmi renăștea speranța, doar ca să le termin cu un „așa, și?” Monstrul Bul-bul a devenit subiect de glume la noi în casă, deși am dubii că asta a fost intenția autorului. 🙂

Și, de parcă nu erau deja destule lecturi fără sare și piper, am citit și Către frumusețe de David Foenkinos care, cel puțin la început, te atrage cu o intrigă neașteptată pentru a coborî încet, dar sigur, pe tărâmul banalităților plicticoase cu note de patetism desuet.

A urmat Leopardul de zăpadă de Peter Matthiessen, un roman autobiografic care m-a ajutat să îmi calmez nervii și mi-a satisfăcut nevoia de a călători, măcar imaginar, prin locuri unde e puțin probabil că voi ajunge vreodată. Deși nu m-am conectat la dimensiunea spirituală a poveștii, a fost o lectură cu multe beneficii, mai ales din punctul de vedere al lirismului descrierilor.

Schiță de Rachel Cusk își merită faima. Autoarea știe să scrie și să te țină în poveste, chiar și atunci când nu par să se întâmple lucruri ieșite din comun; personajele sunt teribil de bine conturate, le simți respirând lângă tine. M-am despărțit de carte cu gândul să mai citesc ceva de ea.

Vedeta lunii martie rămâne Berta Isla de Javier Marias, un roman în care am trăit și pentru personajele căruia m-am frământat, un tur de forță de măiestrie literară al unui scriitor consacrat care reușește să combine spionajul și dragostea cu ușurința celui care nu mai are nimic de dovedit.

Am luat apoi din raft o poveste pentru copii, Sally Jones – Maimuța criminalului de Jakob Wegelius. Citesc cu bucurie cărți pentru copii (chiar și atunci când copiii mei nu le mai citesc) și nici de data asta nu mi-am pierdut timpul. E o istorie delicioasă, cu un amestec bine dozat de exotism și mister, cu finalul fericit la care te aștepți, fără ca asta să o facă mai puțin antrenantă.

Începusem în februarie 3 cărți pe care le-am reluat și terminat de data aceasta. Annelies de David R. Gillham este o carte curajoasă care își propune să creeze o realitate paralelă de tip „what if”. Cum ar fi fost viața lui Anne Frank dacă ea ar fi supraviețuit lagărului și l-ar fi regăsit pe tatăl ei. Bine documentată, cartea te împinge de multe ori în capcana ficțiunii, te face să îți imaginezi că citești o biografie romanțată și nicidecum un roman. Fără să fie o capodoperă, e genul de poveste pe care o poți lăsa fără remușcări să te păcălească.

O altă carte de referință pentru martie și probabil pentru tot anul 2020 este Arheologia iubirii de Cătălin Pavel. Am citit-o pe îndelete (și cu creionul în mână) pentru că nu e genul de lectură pe care să o grăbești. Oricât aș vrea, e greu să mă opresc doar la un pasaj anume din carte. A fost, în întregime, o revelație despre cum se poate trata ireverențios, dar cu vădită pasiune, un subiect atât de aparent la îndemână, în realitate atât de fragil și de evanescent, iubirea de-a lungul istoriei omenirii. Și pentru că o bucurie nu vine niciodată singură, am reușit să ajung, la începutul lunii, la întâlnirea cu autorul, organizată la Facultatea de litere, ca să descopăr, printre altele, că tot el a scris și Aproape a șaptea parte din lume pe care o citisem cu încântare și admirație cu mulți ani în urmă.

În ultima zi a lunii am terminat tot un roman început de ceva vreme (de această dată pe Kindle). Este vorba de Milkman de Anna Burns (tradusă și la noi, la Polirom). Deși am intrat greu în ritmul cărții și nu m-au atras implicațiile politice și feministe, nu pot să nu îi recunosc scriitoarei talentul remarcabil de a crea o întreagă realitate prin monologul derulat într-un limbaj aparte, cu structuri sintactice și de vocabular inedite. Își merită, fără îndoială, toate premiile.

Și pentru că îmi place să fac puntea dintre luni cu o carte, am început Și fericirea era obligatorie de Andrei Crăciun în seara ultimei zile a lui martie și am terminat-o la 12 minute după miezul nopții. Cartea e un poem în proză care se citește ca o lungă respirație, cu imagini de o frumusețe aparte. M-am culcat cu ele în gând și dimineața am simțit nevoia să o redeschid la ultima pagină ca să mă asigur că nu am visat-o.

Pentru aprilie am planuri mari. În fiecare zi câteva povestiri de Nabokov, Istoria secretă de Donna Tart și Dumnezeu. O istorie umană de Reza Aslan, dar și multe altele despre care vă voi povesti luna viitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s