Cu toții avem zile în care simțim nevoia să fugim de realitate. Cititul este, pentru mine, una din activitățile care îmi permit plecări din prezent și rutină, chiar dacă doar la nivel mental și pentru un timp relativ scurt. Pentru astfel de ieșiri din cotidian, recomand cărțile lui Kate Morton, scriitoare de limbă engleză, născută în Australia, câștigătoare a numeroase premii literare pentru romanele sale: The House at Riverton (Casa de la Riverton), The Forgotten Garden (Grădina uitată), The Distant Hours (Orele îndepărtate) și The Secret Keeper (Păzitoarea tainei).
Cea mai recentă carte a sa, The Lake House (Casa de lângă lac, publicată anul acesta la noi de Humanitas), este din nou în topul vânzărilor din Australia, SUA, Marea Britanie și Canada. Romanul acesta respectă, în opinia mea, rețeta care a consacrat-o pe Kate Morton și introduce, de dragul tensiunii, dar poate și din nevoia de a atrage și un alt gen de cititori, o intrigă polițistă pentru construirea căreia autoarea a consultat cărți de specialitate precum Talking about Detective Fiction de P.D. James și The Reason Why: An Anthology of the Murderous Mind, editor Ruth Rendell.
Și de data aceasta, Kate Morton rămâne fidelă pasiunii pentru epoca victoriană. Planurile temporale ale cărții pendulează echilibrat între prezent și trecut, între secolul 21 și începutul secolului 20, între viața unei detective care se află într-o criză profesională (și nu numai) și povestea unei familii victoriene tipice care traversează Primul Război Mondial și trebuie să facă față unor traume, povești de dragoste și despărțiri tulburătoare.
Kate Morton stăpânește cu o mână sigură materia narativă. Trecutul conviețuiește firesc cu prezentul, iar alternarea celor două planuri pare să potențeze (ca și în celealte cărți ale ei) senzația de film 3D care se derulează în fața ochilor cititorului.
Vocile personajelor sunt distincte, creionate cu atenție la detaliul de epocă, dar și cu o preocupare evidentă pentru consistență și realism. Preferata mea, pe tot parcursul cărții, este Alice Edevane, a cărei prezență este trasată de Kate Morton cu linii fine și precise. O Agatha Christie în devenire, Alice este cea care dă coerență poveștii. Pe ea o vedem clar din primele momente:
„Alice Edevane nu era timidă. Mai cunoscuse ea băieți și până atunci. E drept, nu prea mulți – în afară de balul tradițional de la mijlocul verii, părinții ei erau extrem de retrași, preferând să-și petreacă timpul singuri -, dar ea reușise, uneori, să mai schimbe câte o vorbă pe furiș cu flăcăii din sat sau cu fiii lucrătorilor de pe moșie, care își îndesau șepcile pe cap, își plecau ochii și umblau pe domeniu în urma taților lor.”
Urmele prezenței ei sunt puternice și marchează traseul celorlalte personaje:
„Cu cât petrecea mai mult timp în grădina de la Loeanneth și afla mai multe despre casa și oamenii care trăiseră în ea, cu fiecare nouă scrijelitură A-L-I-C-E pe care o descoperea, cu atât mai puțin se simțea ca un oaspete nepoftit.”
Iar prezentul nu face decât să îi potențeze aura de mister:
„Alice a ajuns prima la muzeu, ca întotdeauna. Așa era obiceiul, o înțelegere tacită care ei îi dadea sentimentul că e punctuală, iar pe Deborah o agita. S-a așezat pe o bancă în holul central și si-a vârât mâna în poșetă, mângâind coperta tocită de piele netedă a carnetului ei, după care l-a scos și l-a așezat în poală. Asta nu era ceva neobișnuit; de obicei, tot ce îi plăcea mai mult lui Alice era să studieze lumea și, în timp, a învățat că ceea ce, în mod normal, era considerat drept iscodeală, trecea drept o distracție, fermecătoare chiar, dacă era făcută cu creionul și hârtia în mână.”
Alice Edevane nu este singura care scrie în carte. Scrisorile și jurnalele (specifice epocii victoriene) au un rol catalizator, după cum și casa, personaj cu tradiție îndelungată în literatură și mai ales în cea victoriană, este simbolul în jurul căruia autoarea construiește efigia familiei (aparent) perfecte. Asemeni celor care o locuiesc, și casa își trăiește perioada de glorie, dar și dramele care o fac să fie abandonată, blocată în timp, asemeni locuinței domnișoarei Havisham din Marile speranțe.
Trei generații de femei populează trecutul Casei de lângă lac, iar despre bucuriile și dramele lor autoarea scrie cu evidentă pasiune. Cartea comunică, prin vocile lor, cu celelate volume menționate de mine la început, Kate Morton fiind o atentă cercetătoare a femininului în toate ipostazele sale, imdiferent de vârstă.
Prin contrast, și în această carte, prezența masculină e adesea una simplificată, redusă la nivel de stimul. Tatăl de familie care pleacă la război și se întoarce mistuit, complet transformat de o afecțiune denumită șocul obuzului, bărbatul rătăcitor (cartea mi-a adus aminte la un moment dat de Amantul Doamnei Chatterley), dar și copilul de sex masculin, îndelung așteptat, în jurul căruia se țese misterul, prietenul de familie care abandonase cu ceva vreme în urmă o carieră medicală de succes, secretarul capricioasei scriitoare de romane polițiste, cel care știe atât de bine să își dozeze prezența și intervențiile, toți par mai degrabă schițe, oglinzi pentru evidențierea unor dimensiuni nebănuite ale prezențelor feminine. Femeile din poveste sunt cele care mișcă universul și, chiar dacă viețile lor sunt puternic influențate de suferințele sau trăirile bărbaților pe care îi iubesc, mamele, soțiile, iubitele și fiicele sunt cele care își asumă deciziile finale până la ultimele consecințe.
Kate Morton mizează în toate cărțile ei pe ieșirea din realitate, pe fascinația în fața trecutului idealizat. Astfel, odată ce accepți să îi citești romanele în această notă escapistă, detaliile adesea photoshop-ate ale universului narativ nu mai deranjează, ele se transformă în tot atâtea motive pentru a continua să dai pagina, pentru a aștepta cu nerăbdare deznodământul și a regreta, în același timp, că ai ajuns la finalul poveștii.
Dacă am citit tot ce a scris Kate Morton până acum, am făcut-o tocmai datorită acestei iluzii perfecte și absolute pe care o pune atât de firesc la dispoziția cititorului, pentru acel guilty-pleasure pe care mi-l oferă cărțile ei și de care avem nevoie cu toții din când în când. De data aceasta însă, modul frumos și cuminte, prea frumos și prea cuminte, în care pune în ordine toate piesele puzzle-ului risipite în Casa de lângă lac m-a deranjat și mi-a activat un „dinte” critic pe care, în mod normal, l-aș fi ținut departe de cărțile ei.
Sfatul meu este,cu toate acestea, să nu țineți cont de „citirea” mea și să vă bucurați, atunci când simțiți că aveți nevoie de așa ceva, de o evadare la… Casa de lângă lac. 🙂
camera mea de citit 