Tie, care crezi in mine

A fost o vreme cand uitasem de ce mi te-a scos Dumnezeu in cale.

Atunci, la inceput, venisem la rascruce dintr-un hau de dezamagire si amar, ma mirasem in fata mainilor tale intinse si ma pusesem pe mine la indoiala dintru inceput. Nu as mai fi vrut sa cred, desi era evident. Imi spuneam mereu ca e obisnuita din partea-ti si rusine din a mea. Mi-era groaza de a explica, plictisul de a asculta si de a vorbi din nou a incredere. Dar pentru ca tu nu ai vazut si nu ai inteles, mi-ai aratat ca si cum nu as fi stiut niciodata.

Apoi am mai batut cateva cai si vorbe si desi imi treceai prin fata ochilor si imi vedeam mai tot timpul pasii in camarile gandurilor tale, ma imbatam cu iluzia ca intamplarea intalnirii noastre nu a fost pana la urma decat atat… o intamplare.

Mi-am pus vesminte straine, de departare si de indoiala si mi-am inchis ochiul cel invatat. Pleoapa s-a lasat grea sub imaginile unei jonglerii straine de bunatatea si indelung rabdarea lectiilor tale. Si am uitat.

Gandindu-ma la vremea aceea ma napadeste rusinea. Si vin sa-ti cer iertare… pentru ca a fost din nou nevoie sa ma treci haul de dezamagire si amar, sa ma faci sa ma mir in fata mainilor tale intinse si sa ma pun la indoiala, sa te cred si sa te ascult, ca sa ma inveti din nou ca si cum nu as fi stiut niciodata.

Si pentru ca jongleria sa ma ocoleasca de acum inainte, iti scriu tie, care crezi in mine, si-ti spun: Acum stiu de ce mi te-a scos Dumnezeu in cale!