Trăite

13 prieteni imaginari din realitatea imediată

Pe 19 ianuarie, seara, în pofida frigului acut de afară (-9 grade), am ajuns la Librăria Humanitas de la Cișmigiu la lansarea volumului Prietenii noștri imaginari de Nadine Vlădescu.

Fără a avea pretenția că aș putea recrea atmosfera de „acasă” pe care am simțit-o de cum am intrat în librărie, transcriu mai jos fragmente din dialogul la care am avut privilegiul și imensa bucurie să asist uitând de oboseală și urgia iernii de afară.

„Actorii” au fost autorii poveștilor incluse în volum, doar 5 dintre ei (din păcate, dar ușor de înțeles de ce din cauza vremii și nu numai): Nadine Vlădescu, Dan C. Mihăilescu, Iulian Tănase, Marin Mălaicu-Hondrari și Monica Pillat.

Monica Pillat ne-a vorbit despre „vocile care plutesc în aer”, despre „prieteniile care capătă consistență pe pagina albă și devin reale”, introducând, cu eleganța și delicatețea cu care mi-o aduc aminte pe vremea când o ascultam, studentă fiind, la facultate, ideea că personajele cu care am crescut sunt esențiale pentru ființa și devenirea noastră. Bogăția acestei idei mi-a ridicat o umbră de pe suflet căci încercasem să-mi evoc în minte tot drumul până la lansare un prieten imaginar (din copilărie) și eșuasem lamentabil. Deodată, din perspectiva personajelor (create de mine sau de scriitori pe care i-am citit și îi citesc) cu care stau de vorbă și prin care îmi trăiesc amintirile, m-am simțit cumva vindecată de absența unui prieten imaginar în copilărie și… liniștită.

Dan C. Mihailescu ne-a povestit despre „sine” ca prieten imaginar, despre conversațiile grele pe care le-a purtat cu alter-ego-ul său, despre bucuria (paradoxală) de a fi „împărțit”, (a crezut multă vreme că se poate caracteriza prin termenul „schizoid”, fiind mai degrabă descumpănit atunci când a primit invitația de a scrie despre prietenul imaginar și a descoperit că mulți alții suferă de acceași „afecțiune”). Și-a adus aminte cum, fiind copil unic la părinți, (își) vorbea mult singur, cum din „setea de fanfaronadă i s-a dezlipit un spirit care îl biciuia”. În mod neașteptat (oare?), nu s-a împrietenit cu sinele său pentru că „era agresiv”, a dus război cu el în multe clipe esențiale ale vieții, ca, de exemplu, la momentul primului „te iubesc” (rămas doar în stadiu de proiect într-un „te iu…” sancționat prompt de „prietenul imaginar”), acel „te iubesc” care sună mai degrabă a „perversiune vintage” pe care îndrăgostiții din ziua de azi nu par să o mai folosească din motive ușor de înțeles. 🙂

Prietenul imaginar i-a fost mereu vrăjmaș, i-a șoptit în repetate rânduri „acoperă-te cu flaneaua” (citiți Tartarin din Tarascon ca să dezlegați misterul) și i-a subminat cu consecvență toate eforturile de stimă de sine. „Chiar dacă arăt așa, măcar nu sunt prost”, se ițea gândul consolator, în vreme ce sinele antagonic îi sublinia că fetele nu apreciază inteligența și că este un bălbăit umflat și plin de coșuri. În plus, dedublarea care i-a marcat copilăria și tinerețea l-a hărțuit, apărat și nu i-a dat pace nici în anii maturității.

12524014_10204153844366447_8671393725753779243_nIulian Tanase ne-a povestit despre Melcul Prinț, povestirea scrisă împreună cu copiii săi, Adora și Sacha, care știu de existența melcului din capul lui. Am zâmbit când am aflat că nici el nu a avut un prieten imaginar în copilărie, „părinții nu și-au permis să-mi cumpere”. A avut prieteni reali, cum ar fi mingea (în pofida faptului că o „bătea” zilnic).

Melcul, ca să revenim la el, este născut în 2007 și de atunci stă cu el în cap. În 2012 s-a gândit să facă ceva cu obsesia asta pentru melci și a scris Melciclopedia. Nu căutați să o cumpărați, nu s-a publicat încă pentru că, deși povestirile incluse în ea sunt amuzante, Iulian Tănase a simțit că îi lipsește ceva, „o emoție”. În 2014 s-a hotărât să scrie din nou cartea (de rescris nu poate fi vorba), iar Melcul Prinț este primul capitol al Melcicopediei 2.0.

Tot Iulian Tănase ne-a mai povestit despre cum este să trăiești timp de 2 ani cu prieteni imaginari în cap, dar și despre cele 13 desene primite din America, cu nume inventate de Sacha, pe baza cărora trebuia să scrie povești. Mi-a fost imposibil să rețin toată enumerarea de nume, am rămas doar cu Lecade (sper că așa era) care este o femeie androgin mai mult sau mai puțin miraculoasă.

Discuțiile cu copiii din Melcul Prinț sunt autentice, ele reprezintă, de fapt, transcrieri ale unor înregistrări cât se poate de… reale. Am savurat cu bucurie fragmentul citit de autor și mărturisirea că a preferat să evite pudibonderiile inutile și a lăsat replicile exact așa cum au fost ele rostite (veți descoperi la ce mă refer atunci când veți citi ce mănâncă Cuți, prietenul imaginar la Adorei).

Marin Mălaicu Hondrari ne-a povestit despre cowboy-ul din lacrimă, Căpitanul Scott. Nadine Vlădescu i-a relatat cum l-a întâlnit în carne și oase (cât se poate de reale) într-un zbor cu avionul în America, dar autorul și-a apărat prietenul imaginar menționând faptul că acesta „păstrează discreția absolută asupra întâlnirilor”, deci nu poate comenta nimic despre respectiva discuție din avion. 🙂

Căpitanul Scott a apărut, firesc, pentru că Marin Mălaicu avea nevoie de el, îl „punea la munci”. Pe vremea când locuia cu bunica (autorul, evident :-)) și în casă nu exista decât un radio cu baterii (care trebuia pornit rar și cu folos, de exemplu doar pentru ca bunica să poată asculta slujba de duminică), Căpitanul Scott (denumit așa din cauza tendinței la momentul acela de a americaniza numele: Ion era John, Marin era Mike) s-a dovedit folositor în diverse situații: „să nu mă asculte la fizică” sau în „necazurile cu fetele” (și el se bloca la „Te iu…”, asemeni lui Dan C. Mihăilescu). Mai în zilele noastre :-)), Marin Mălaicu încă îi mai cere ajutorul Căpitanului Scott (ca, de exemplu, la coada din, ca să îl scape de picii enervanți care se învârteau în jurul lui).

Unul din episoadele memorabile în care Căpitanul Scott nu s-a dezmințit a fost cel în care, aflat împreună cu un prieten într-o dimineața friguroasă, la aproximativ 20 de km de Sângeorz-Băi, Marin Mălaicu-Hondrari a fost (din nou) ajutat de prietenul imaginar care le-a scos în cale autocarul echipei Steaua București. 🙂

Alături de autorii poveștilor din volumul Prietenii noștri imaginari, Augustin Cupșa, psihiatru și scriitor, cel care a scris postfața după ce a fost somat să citească textele cu un ochi de specialist in deviații :-), a vorbit despre importanța prietenilor imaginari ca proiecții ale unor nevoi, despre normalitatea existenței lor (și absența patologicului din cele 13 povești), despre uimirea sa când, citind cartea, a descoperit polimorfismul extraordinar al acestui fenomen, ce și cât poate să producă psihismul. Mai mult decât încurajatoare mi s-a părut observația că, în vreme ce acei copii care au avut prieteni imaginari achizitioneaza mai repede limbajul și noțiunile în mediul de școală, având acea „structură narativă în care pot să integreze elementele educative”, adulții care au prieteni imaginari devin… scriitori. 🙂

Nadine Vlădescu, inițiatoarea și coordonatoarea volumului, a fost provocată de Monica Pillat să vorbească despre Porcu, prietenul ei imaginar (din 2003). Porcu e meloman, cântă la fagot și exersează în fiecare zi, dar cei care își doresc să afle mai multe despre el o pot face citind povestirea, căci atunci când vorbești despre prieteni imaginari care „țin de intimitatea ta cea mai intimă” trebuie să o faci cu pudoare, de „frică să nu dispară” (cum bine a subliniat Marin Mălaicu-Hondrari).

Dacă ar avea ocazia, Monica Pillat ar vrea să se împrietenească cu Porcu. Sentimentul pe care i l-a lăsat povestirea Nadinei Vlădescu a fost acela că ea nu s-a folosit niciodată de el, mulțumindu-se să îl aibă ca prieten și tratându-l ca atare, în vreme ce ceilalți autori și-au folosit mereu prietenii imaginari într-un anumit scop: „Povestea e unică prin relația ta cu personajul imaginar… Noi i-am utilizat la nevoie, tu ești egală cu el, el nu-ți impune nimic, tu îl slujești, noi, ceilalți, ne-am slujit de ei.”

Tot cu ajutorul Monicăi Pillat, cei prezenți la eveniment au înțeles că prietenii imaginari nu trebuie pierduți, că ei sunt nu numai benefici, ci și esențiali (așa cum, suferința cumplită după moartea tatălui său i-a fost alinată în momentul în care toate personajele din Cei 13 și misterul i s-au strâns în jur și i-au spus că nu există moarte). Concluzia vine atunci firesc: „ne definim caracterul în funcție de cum ne purtăm cu prietenul imaginar”.

Gândurile autorilor s-au îndreptat firesc către imaginea doamnei Antoaneta Ralian, prezentă în volum cu povestirea Marcel sau cea mai frumoasă creație, dar plecată dintre noi la puțină vreme după apariția cărții.

Spre final, Dan C. Mihăilescu ni l-a readus în față pe „cel care dă cu biciul”, cel care de regulă îl ceartă, „pagina bună”, „etalonul”, „cel în care i s-au ipostaziat dorințele”. Așa am înțeles că, în vreme ce autorul este „de carne, de sânge”, „el este duhul, ambivalent, duh duplex”.

Tot el a rememorat apoi împreună cu cei prezenți, ca demonstrație a forței și importanței imaginației, serile de Crăciun din iernile de copil în care, stând la gura sobei, „inhala coregrafia butucilor, cărbunilor”, așteptând să fie „meduzat” de foc, „senzualitate și spirit la un loc”. Ne-a vorbit despre modul în care devin autonome personajele, despre cum este esențial să poți trăi imaginarul și despre valoarea incontestabilă a volumelor colective, adevărate „volume maslu” (Prietenii noștri imaginari, Casele vieților noastre, Cărțile care ne-au făcut oameni, Și eu am trăit în comunism etc.) Acestea sunt „cărțile care adună energii” și ne sunt oferite „ca niște rețete cum să dobândim sufletul bun pe care îl căutau romanticii.”

IMG_3166Revenind la ideea de prieten imaginar, Nadine Vlădescu a adus în discuție asemănarea dintre personaje și prieteni. Am aflat astfel că, pentru Marin Mălaicu-Hondrari, prietenul imaginar nu este personaj de roman și că personajele pe care le creează sunt tratate diferit de maniera în care îl tratează pe Scott.

Este greu de spus dacă acești prieteni imaginari sunt născuți sau făcuți, pentru că „suntem și buni și răi” și „jonglăm cu luminile și umbrele”, a subliniat Nadine Vlădescu. Încurajator, ca întotdeauna, Dan C. Mihăilescu ne-a amintit că „suntem făcuți din plămada din care sunt plămădite visele” și eul nostru este o scenă, un teatru de război. Cu alte cuvinte (sau cel puțin așa am simțit eu), existența unuia sau mai mulți prieteni imaginari ar trebui să fie la fel de firească și de necesară ca… respirația.

Nadine Vlădescu a rugat-o pe Monica Pillat să încheie discuția (așa cum povestirea Semnul de taină încheie volumul Prietenii noștri imaginari) cu un îndemn adresat celor care încă mai au senzația că prietenii imaginari sunt apanajul copilăriei, un îndemn să le acorde atenție și respectul pe care îl merită.

Monica Pillat ne-a rugat să ne grăbim: „cine nu are prieteni imaginari, trebuie să și-i procure în cel mai scurt timp”, ei ne „îmblânzesc” și ne ajută să „ne catifelăm asperitățile”.

Cei absenți de la eveniment dar prezenți în volum ne-au fost reamintiți, după cum era firesc: Emil Brumaru și a sa femeie zeiță, Șerban Foarță care a scris despre o glumă serioasă, despre „fratele nostru mort”, Robert Șerban care povestește despre Donda, prietenul fiului său,
Elena Vlădăreanu și al ei Cezar, gentleman-ul cu baston, Ioana Bot și Brândușa, păpușa, Ana Dragu și balonul imaginar, unul din puținele texte din volumul colectiv în care prietenul imaginar vorbește.

Nu știu când am ajuns acasă după ce am ieșit din librărie în aerul înghețat. Am vorbit în gând cu autorii cărora le-am mulțumit încă o dată pentru bucuria de a citi și gândi despre un astfel de subiect și mi-am dat seama că oaia de care trebuie să am grijă în fiecare zi când Ioana este plecată la școală este și ea una din modalitățile prin care mă pot împăca cu mine și, firesc apoi, cu ceilalți.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s