Recomandări

Inumanitatea în decupaje de romancier

Văzusem Marea carte a inumanității de Matthew White la librărie, dar o ocolisem. „Lăsați orice speranță cei care alegeți să o deschideți!” a fost primul meu gând atunci când am văzut și subtitlul: O istorie a ororilor în 100 de episoade.

Senzația că nu sunt pregătită pentru o astfel de lectură și dorința de a înțelege cum poate fi ea citită în orizontul adesea comod al existenței de zi cu zi m-au determinat să particip aseară la lansarea cărții, organizată la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

La lansare au participat: Dan Flonta (redactorul cărții), Radu Paraschivescu, Mircea Cărtărescu și Dan C. Mihăilescu.

Dan Flonta a deschis discuția subliniind caracterul aparte al cărții, faptul că, deși în general istoria relatează viețile și deciziile marilor conducători, Marea carte a inumanității nu este despre ei (deși vom regăsi în ea multe portrete celebre) ci despre victimele acțiunilor lor, despre anonimi, „o carte despre cei mulți și pentru cei mulți”.

Radu Paraschivescu a adus complimente redactorului și traducătorului, subliniind dificultatea lucrului cu un asemenea text. Apoi a atras atenția celor prezenți asupra paradoxurilor presărate în carte, pornind de dedicație („Mamei mele care mi-a dăruit simțul umorului, tatălui meu, care mi-a dăruit simțul dreptății”) care, dacă ar fi să gândim tradițional, ne-am fi așteptat să fie invers.

Un alt paradox (eu l-aș numi involuntar) este cel legat de numele autorului. „Îl cheamă White și scrie despre ceva foarte negru”, a menționat Radu Paraschivescu și audiența a părut să iasă puțin din încordarea cu care e firesc să întâmpini astfel de subiecte.

Tot Radu Paraschivescu a subliniat faptul că, deși autorul este pasionat de statistică, volumul nu este un catastif de erori din istoria umanității, ci face mult mai mult decât să inventarieze: ne obligă să ne schimbăm punctul de vedere, să ne mutăm din imediat unde există o preocupare permanentă pentru făcătorii de rău actuali, pentru identificarea „axei răului” și să descoperim răul din spate, comparativ cu care, un Saddam Hussein „abia prinde locul 100”.

Și pentru că tot mă întrebam cum se poate citi o astfel de carte, Radu Paraschivescu a explicat mai mult decât comvingător de ce o astfel de lectură este necesară. Așadar, ca „prizonieri ai altor arte”, riscăm să „literaturizam, să cinematografizăm oroarea bipedă”, în vreme ce Marea carte a inumanității, prin prezentarea faptelor ca atare, îl pune pe cititor „în situația inconfortabilă de a trece prin istorie numărând morți”.

Ascultând cele spuse de Radu Paraschivescu, m-am gândit la carte ca un fel de „wake-up call”, o lectură ce propune și impune un exercițiu mai mult decât esențial pentru revigorarea memoriei și ținerea spiritului treaz.

IMG_3202Dan C. Mihăilescu a preluat microfonul în încercarea (mărturisită) de a ne „descrunta puțin”. După lectura cărții cu creionul în mână, a avut senzația că termină un volum de Cioran, ieșind din ea „cu o bucurie de a fi extraordinară”. La final, „atât de vesel că ești, riști să uiți lecția”, aceea că, pentru conducători, „omul este o simplă cifră” și că „popoarele sunt statistici”.

Tot Dan C. Mihăilescu ne-a povestit despre modul în care autorul ne face complici, despre îndemânarea cu care rade tabu-uri, nonșalanța cu care scrie fiind consecința clară a faptului că nu este istoric de meserie (ci bibliotecar la Tribunalul federal din Richmond, Virginia). Din această poziție și pasionat fiind de atrocitologie, e liber să înșire date, informații, făcând astfel să dispară una dintre cele mai complicate probleme ale istoriei: „monopolul suferinței”.

Astfel, ne povestește Dan C. Mihăilescu, deși autorul e sceptic „în privința unui fir comun care să străbată toate cele o sută de atrocități”, există 3 numitori comuni pentru crimele rememorate în carte:

  1. Haosul este mai ucigător decât tirania.
  2. Lumea e foarte dezorganizată.
  3. Războaiele ucid mai mulți civili decât soldați.

Pentru că și-a propus să „descrunte” audiența, Dan C. Mihăilescu evocă și modul „ghiduș” în care sunt prezentate monstruozitățile, atrage atenția asupra faptului că „atrocitățile sunt puse în pagină feeric” (de exemplu: episodul în care Petru cel Mare ordonă ca amantul soției să fie omorât și capul acestuia să fie pus într-un borcan pe noptiera infidelei etc.).

Matthew White are, în opinia lui Dan C. Mihăilescu, un „ochi de romancier care face decupaje”, îndepărtează tabu-uri fără răutăți, portretizând Revoluția franceză, de exemplu, în toată oroarea pe care, în mod normal, cărțile de istorie, caută să o evite.

În opinia sa, cartea ar trebui păstrată în bibliotecă, ar trebui să revenim la ea periodic pentru o lectură complet depolitizată.

Marea dezamăgire a lui Dan C. Mihăilescu este aceea că, în topul ororilor, comunismul nu este pe locul 1, dar explicația autorului este că, întinse pe o perioadă de peste 70 de ani și în atâtea țări, crimele comunismului sunt mult mai greu de cuantificat decât ale Celui de-al Doilea Război Mondial.

Mircea Cartarescu a continuat discuția menționând că Marea carte a inumanității i-a schimbat ideile despre om și istorie. Autorul nu este istoric, ci un „diletant superior”, faptul că nu funcționează în cadrul unui sistem este cu atât mai bine pentru că are șansa să „găsească fisura benignă” fără de care nu este posibil progresul în nicio știință.

Cartea, mai curând de „știință popularizată”, face istoria concretă și limpede și acest lucru este în sine un paradox. Construită pe statistici și finalizată cu un clasament al ororilor, se înscrie în moda de la ora actuală (internetul abundă de clasamente de toate felurile).

„Dacă primeam doar statistici goale”, spune Mircea Cărtărescu, „rezultatul ar fi fost invers”. Așa, citind-o, nu poți să nu îți pui întrebarea „Ce fel de fiară sau înger este omul?”.

Asemeni lui Dan C. Mihăilescu, și Mircea Cărtărescu ne atrage atenția asupra talentului de scriitor și artist al autorului, asupra „statisticilor îmbrăcate”, asupra felului în care Matthew White ne prezintă o „istorie colorată de mână”, asupra modului extraordinar de plastic în care prezintă tablourile istorice.

Matthew White „construiește un tablou vivant”, oferind cititorului „o colecție de mărgelușe istorice grațioase” care, în pofida a ceea ce reprezintă, sunt interesante estetic și reușesc pe alocuri să stârnească zâmbetul. Legat de acest aspect, Mircea Cărtărescu ne mărturisește că, la începutul cărții s-a enervat și chiar și-a notat în jurnal impresia că autorul „își bate joc de noi”. Abia citind mai departe, și-a dat seama că o astfel de carte despre atrocități nu se putea scrie altfel decât cu ironie și umor de cea mai bună calitate. Din punctul său de vedere, Marea carte a inumanității este, în esență, o operă literară, toate datele pe care se bazează fiind, de altfel, aproximative (nu a notat nimeni numărul exact al celor morți la Waterloo etc.).

Cartea lucrează cu aproximații (dacă însumăm toți morții din topul primelor 100 de orori, ajungem la jumătate de miliard, dar niciuna din cifrele menționate nu este precisă, istoria nefiind o știință exactă) dar este importantă pentru reverberațiile pe care le produce, pentru modul în care pune o problemă metafizică și ne redă la adevărata dimensiune sentimentul gravității acestei probleme: „Este omul o specie ucigașă? A fost dintotdeauna așa?”

Realitatea pe care ne-o prezintă Matthew White este că „atrocitățile sunt regula” și de aici fireasca întrebare pe care ajungem să ne-o punem: „De unde vine toată furia, toată această ură de sine?” În fond, întrebarea despre proveniența răului în lume este străveche, ne aduce aminte Mircea Cărtărescu.

Fața întunecată a omului rămâne o dimensiune foarte puternică despre care au vorbit mulți de-a lungul timpului (Freud: instictul vieții, erotic și al morții; Iisus care a vorbit despre „omul negru” etc). Din acest punct de vedere, cartea vorbește, de fapt, despre om, amintindu-ne mereu ce zace în noi. „În fiecare din noi există un Stalin” și „dacă uităm, nu ne cunoaștem pe noi înșine”.

În încheiere, Dan C. Mihăilescu ne-a adus aminte că astfel de orori sunt, de fapt, o „banalitate naturală”, că și în regnul animal sunt „aruncate” exemplare incapabile să supraviețuiască. Ceea ce face diferența dintre noi și leii care își mănâncă puii (sau ce ar trebui să facă diferența, aș sublinia eu) este cultura. „Cultura îmblânzește fiara”, ne încurajează Dan C. Mihăilescu.

Pe un ton mai amuza(n)t, ne vorbește și despre modul în care cartea ajunge să ne complexeze. Suntem națiunea cu cel mai mare număr de premieri asasinați; pare să fie o legitate la noi ca „fiecare pașă, sultan sau împărat să înceapă prin a-și decapita rivalii” etc.

În același context, Mircea Cărtărescu amintește de faptul că Vlad Țepeș este creditat (doar) cu 100000 victime, în vreme ce Radu Paraschivescu mărturisește că, în ceea ce privește numărul de premieri asasinați, „am fi putut face o treabă mai bună”.

Tot Radu Paraschivescu ne dezvăluie, în final, o altă cheie de lectură a cărții. Fără aceste crime, nu am fi avut literatura. „Omul e odios, dar a hrănit literatura.”

Pe această notă, nicidecum veselă, dar care măcar îmi oferă o șansă de a-mi regăsi echilibrul (oricât de precar) ca cititor, am plecat de la eveniment nu înainte de a obține un autograf de la Mircea Cărtărescu pe exemplarul „muncit” din Solenoid.

Drumul spre casă l-am parcurs cu Marea carte a inumanității în mână. Am simțit că a o pune în geantă, alături de Solenoid, ar fi fost un gest de imprudență din partea mea. Ambele au o identitate mult prea puternic conturată și o nevoie mare de spațiu să „respire”, în plan fizic :-), dar mai cu seamă în cel al lecturii.

Anunțuri

Un gând despre „Inumanitatea în decupaje de romancier

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s