Citite

Invizibilii și lecțiile lor

Când vine vorba despre definiția succesului în actuala paradigmă culturală a „masculului alfa”, lucrurile sunt cât se poate de clare. Ești cu atât mai valoros și, ca atare, valorizat, cu cât obții mai multe recompense, de preferat, materiale și cu cât reușești să menții un ritm al promovării (profesionale și sociale) susținut.

Puțini sunt cei care își pun problema, în universul „microcelebrităților” în care brandul personal ajunge să fie adesea mai important decât munca în sine, dacă nu cumva, prin subjugarea tuturor eforturilor pentru această filosofie de viață, pierdem din vedere lucrurile cu adevărat importante și ne condamnăm la o stare permanentă de nemulțumire, frustrare și demotivare.

David Zweig, autorul cărții Invizibilii – Puterea muncii anonime într-o eră a autopromovării necruțătoare despre care aș vrea să vă povestesc azi, a făcut mai mult decât să își pună această problemă: a identificat un grup de profesioniști pe care, în mod sugestiv, i-a numit Invizibili, persoane din domenii de activitate mai puțin cunoscute publicului larg (semnalistică urbană, acordare instrumente, interpretariat, creare parfumuri, proiectare zgârie-nori etc), și, cu ajutorul cărora a descoperit cum ar trebui să arate o etică sănătoasă a muncii. El ne propune astfel o întoarcere la ceea ce filosofiile și religiile au spus de foarte mult timp, că succesul este “satisfacția care derivă din munca însăși, și nu din nivelul de atenție pe care îl primești pentru ceea ce ai făcut.” Șocant, nu? 🙂

Invizibilii cu care discută David Zweig în carte,sunt cei care “reușesc să atingă niveluri de împlinire de invidiat în activitatea lor profesională, cu toate că modul lor de a aborda munca este aproape în antiteză cu cultura zilelor noastre, la modul general.” Mai concret, asta înseamnă că niciunul dintre profesioniștii abordați nu pune preț în principal pe recunoașterea publică, pe recompense imediate, că ceea ce îi motivează este satisfacția muncii bine făcute, posibilitatea de a-și pune competențele la treabă într-un mod creativ și inovator. În această „cacofonie a laudei de sine”, ei sunt membrii unei „elite tăcute” și împărtășesc 3 trăsături fundamentale:FullSizeRender(3)

  1. atitudinea ambivalentă față de recunoaștere
  2. meticulozitatea
  3. savurarea responsabilității

Invizibilii sunt cei care fac dovada incontestabilă a teoriilor despre care vorbește și scrie, printre alții, și Dan Pink, teorii (susținute de studii ample) conform cărora „factorii extrinseci de motivare diminuează performanța oamenilor atunci când vine vorba de sarcini complexe”.

Înainte de a merge mai departe, trebuie clarificat însă un aspect sensibil: marea majoritate a pieței muncii este alcătuită din „muncitori” anonimi. Invizibilii pe care îi cunoaștem în cartea lui David Zweig nu sunt anonimi, ei sunt specialiști recunoscuți în domeniile în care activează, joburile lor implică utilizarea unor abilități tehnice de elită; ceea ce îi face să iasă în evidență este modul inedit în care se raportează la muncă, punând mai mult preț pe activitatea în sine (sigur, va fi vorba aici de pasiune, consecvență, atenție la detalii, motivație intrinsecă etc) și puțin sau aproape deloc pe recunoașterea externă (indiferent ce implică ea). Adesea, invizibilii sunt deranjați de „lumina reflectoarelor” și consideră că cea mai bună garanție a faptului că și-au făcut munca bine vine din faptul că rămân… nevăzuți.

Cartea este scrisă cu atenție la detalii și la nuanțe, discuțiile cu profesioniștii invizibili fiind presărate cu concluzii ale unor studii derulate de specialiști de renume în domenii relevante (profesori, doctori în psihologie etc.) Având el însuși în spate o carieră de invizibil (verificator de informații pentru publicații de renume), autorul abordează subiectul cu pasiune echilibrată dar molipsitoare și un interes real pentru înțelegerea tuturor datelor caracteristice ale fiecărei meserii în parte. De fapt, el chiar mărturisește în capitolul în care discută cu tehnicianul de piane că, deși îi este foarte greu să înțeleagă subiectele aferente acestei arii de activitate, trebuie să continue să ne ofere toate informațiile pe care a reușit să le adune pentru că nu poate scrie despre ceva ce nu înțelege.

Nu aș vrea să răpesc nimănui bucuria de a descoperi profilele incluse în volumul care are toate șansele să zdruncine idei preconcepute despre cum și pentru ce ar trebui să muncim (și să trăim, de fapt), dar, pentru a trezi (dacă mai este nevoie) interesul apostolilor „recunoașterii mai presus de orice”, o să insist în cele ce urmează pe câteva din lecțiile (magistrale, de altfel) pe care le-am primit citind (și adnotând cartea):

Pentru un nivel ridicat de împlinire (indiferent că este vorba de cea profesională sau personală), singura recompensă pe care ar trebui să o așteptăm este cea care vine din munca însăși (nu din recunoașterea externă).

Harding, specialistul în semnalizare urbană, insistă pe bucuria muncii atunci când David Zweig îl întreabă de unde îi vine motivația: “Satisfacția enormă vine când îți vezi proiectul terminat, când ai convingerea că ai fructificat toate oportunitățile.”

Atenția la detalii, conștiinciozitatea sau meticulozitatea (una din trăsăturile esențiale regăsite la toți invizibilii) se învață.

Apel, cel care a creat parfumuri precum Escape for Men de la Calvin Klein, Hugo de la Hugo Boss, Sunflowers de la Elizabeth Arden și care reușește să redea, dacă asta dorește clientul, prospețimea mediteraneană și o notă de aer sărat, dar și o „glazură roz”, nu este prin natura sa un ordonat. Munca în laborator (pentru că da, invizibililor nu le este rușine să pornească de la zero în ceea ce fac) l-a educat însă în acest sens.

A te limita la datele jobului tău este calea clară către fustrare și neîmplinire. În realitate, totul este interconectat și nu poți realiza perfecțiunea în ceea ce faci dacă nu iei în calcul și ceea ce fac ceilalți specialiști cu care lucrezi în echipă și modul în care, aspecte critice ale muncii lor, infuzează și schimbă natura muncii tale.

Toti invizibilii vorbesc mult despre modul în care munca lor se împletește cu a celorlalți. Fie că ne aflăm pe platoul de filmare sau la ultimul etaj al celei mai înalte clădiri din Shanghai, excelența se atinge prin colaborare și, foarte interesant, prin dăruire.

„Dacă ești un inginer bun, trebuie să creezi elementele de inginerie cu o minte artistică”, spune Dennis Poon, cel care „până în 2020, își va fi pus amprenta pe zece dintre cele mai înalte douăzeci de clădiri din lume”. „Ne coordonăm cu toții – specialiștii pe probleme eoliene, electricienii, responsabilii de lifturi, instalatorii, arhitecții și așa mai departe.(…) Trebuie să colaborăm ca o echipă, să punem lucrurile cap la cap, să evităm efectul de prăbușire”.

Mândria bună, pentru munca bine făcută, ar trebui să fie una din valorile de bază pentru a găsi sensul și împlinirea în viață.

„Asta îmi place să fac. E o onoare” este afirmația unuia dintre invizibili, idee pe care o regăsim, sub o formă sau alta, în discuțiile cu toți ceilalți. Riscul de a ne construi viața după modelul fericirii de la Hollywood și de a ne măsura valoarea sinelui prin prisma numărului de like-uri obținute la postările de pe Facebook ar trebui să fie mai mult decât evident citind cartea lui Zweig.

Asumarea responsabilității implică efort susținut, dar vine la pachet cu o recompensă greu de egalat (care depășește cu mult pachetul de compensații și beneficii pe care l-am putea obține la următorul job dacă am reuși să ne construim un brand personal mai de impact.)

De fapt, din asumarea totală și consecventă a responsabilității pentru munca proprie vine puterea. Chiar dacă, în mod normal, media încearcă să ne convingă că puterea este a celor care sunt mai vizibili, realitatea este complet diferită (ca, de exemplu, în cazul anesteziștilor care dețin de fapt puterea în sălile de operație).

Starea de flux nu este ceva ce putem atinge doar când ne cufundăm în activitatea preferată din timpul liber.

Dacă mai aveți dubii că se poate munci într-o transă pozitivă, e util să citiți capitolul în care Zweig discută despre munca de interpretariat. „Procesul prin care trecem este extrem de artificial – vorbim și ascultăm în același timp. Uneori nu-ți intri imediat în ritm. Însă, odată ce-i dai drumul, după o vreme devine cât se poate de natural. Sunt anumite momente când ți-ai creat un ritm și atingi un punct de maximă concentrare, în care nu mai gândești activ, doar simți că-ți vei face excelent treaba. (…) Te încearcă un sentiment de euforie, iar eu trec des prin asta.” spune Giulia Wilkins Ary care face interpretariat pentru conferințele Națunilor Unite.

Împlinirea adusă de munca susținută și de starea de flux care se instalează firesc, odată cu ea, poate veni doar dacă există o bază solidă de abilități și cunoștințe.

Niciunul dintre Invizibilii cu care discută Zweig în carte nu a devenit ceea ce este peste noapte. În toate cazurile a pornit de la munca de jos și a petrecut mulți ani învățând și punând în practică abilități teoretice și practice. Celor din afară, care nu dețin toate datele, ar putea să li se pară că, în acest proces, câțiva dintre ei și-au ratat o carieră de succes, cum este cazul lui Plank, tehnicianul de chitară al trupei Radiohead (care, inițial, a cântat la chitară într-o formație de muzică rock) sau al lui Peter Stumpf, tehnicianul de pian al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, care, inițial, își dorea să concerteze pe scenele lumii.

Deși a început prin a cânta la pian, acesta din urmă și-a descoperit pasiunea care îi face acum  și obiectul muncii urmărind ce făcea… acordorul de piane. Afirmația sa, „cred că sunt la fel de bun în ceea ce fac ca și membrii orchestrei în munca lor. Acesta este meștesugul meu. Trebuie să fiu sigur pe mine” tranșează foarte clar dilema referitoare la succes și împlinire în viață ca o consecință a muncii susținute și a unui proces permanent de învățare, chiar de „supraînvățare”.

Multe din dramele omului modern ar putea fi evitate dacă am muta accentul exagerat pus pe sine, pe realizările personale spre calitatea muncii și rezultatul pe care îl oferim celorlalți.

În mod interesant, motivația instrinsecă nu presupune centrarea excesivă pe sine pe care o regăsim la profesioniștii narcisiști care au nevoie mereu de confirmări din afară pentru ceea ce fac. Din contră, atâta vreme cât ești împlinit prin ceea ce faci și te preocupi ca în fiecare zi să atingi perfecțiunea pentru a garanta un rezultat optim, relațiile cu ceilalți vor fi „vindecate” de nevoia de a primi laude și încurajări.

Ce exemplu mai bun al acestui mod de a te raporta la ceea ce faci și ceea ce ești decât afirmația lui Stumpf, tehnicianul de piane, la finalul unui concert în cate interpretul a cântat magistral pe instrumentul acordat de el: „(…) nu mă supăr că doar el primește aplauzele, pentru că sunt entuziasmat de ceea ce a reușit să facă împreună cu pianul meu.” Acordorul de piane care simte că a „interpretat un duet cu pianistul” nu este nebun, este „doar” un fericit Invizibil.

Determinarea culturală are un rol esențial în modul în care ne „scriem” poveștile de succes și ne stabilim obiectivele în viață. Dar, deși ea ne oferă explicații pentru anumite tendințe, ea nu este o scuză.

În capitolul final al cărții, autorul studiază modul în care succesul este determinat cultural. Astfel, în vreme ce „Vesticii sunt protagoniștii romanelor lor autobiografice”, „asiaticii abia dacă sunt figuranți în filmele despre propria lor existență”. De la modul în care cultura americană susține faptul că fiecare trebuie să își mențină independeța față de ceilalți prin „exprimarea atributelor unice interioare” la respingerea laudei de sine în Asia, aceasta fiind percepută ca semn de imaturitate, drumul este foarte lung.

În acest context, Invizibilii par să reușească (încă) ceva ieșit din comun: să aibă succes cu stiluri neagresive și inclusive de lucru. Explicația, deși simplă, e rar valorizată în epoca autopromovării nemiloase: „Puterea agresivă te îngenunchează; puterea discretă te cucerește.”

Invizibilii nu sunt membrii unui club închis.

Fiecare dintre noi este invizibil într-o anumită măsură și într-un anumit context. În pofida presiunii culturale, putem alege să „interiorizăm forța valorilor lor și să ni le însușim”, în ceea ce autorul numește „opțiunea osmozei”. Și pentru că orice călătorie începe cu primii pași, poate cel mai important îndemn în încercarea de a fi mai fericiți cu ceea ce suntem și ceea ce facem (căci, în opinia mea, despre asta este vorba în Invizibilii), este acela de a practica zilnic curiozitatea. Ea atrage învățare, perfecționare, siguranță de sine, responsabilizare… și multe altele despre care puteți citi în detaliu în cartea Invizibilii – Puterea muncii anonime într-o eră a autopromovării necruțătoare de David Zweig, apărută la noi la Editura Publica, în 2015.

Anunțuri

Un gând despre „Invizibilii și lecțiile lor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s