Trăite

Et in Arcadia comunistă ego

E 23 ianuarie și la Librăria Humanitas de la Cișmigiu se lansează volumul colectiv Și eu am trăit în comunism, editor: Ioana Pârvulescu.

Ajung la librărie mai devreme decât ora anunțată pentru începerea evenimentului. Sunt  convinsă că spațiul generos se va umple repede cu persoane interesate să asculte, ca și mine, poveștile celor care au contribuit la volumul colectiv al cărui titlu te obligă, ca cititor, să trăiești textul prin prisma propriilor amintiri (fericiți cei care le au, îndrăznesc să spun și veți vedea de ce).

Pe scaunele „oficiale” se așează, în fața unui public numeros, Ioana Pârvulescu, Lidia Bodea, Andrei Cornea și Victor Rebengiuc, toți prezenți cu texte în volumul care se lansează. În primul rând al publicului nu ai cum să nu îl zărești pe Gabriel Liiceanu.

Lidia Bodea deschide discuția invitându-ne să privim evenimentul și, implicit discuțiile pe marginea cărții, ca pe un omagiu în jurul unui cuvânt cheie: MEMORIA, mesajul esențial fiind „să nu cazi în capcana istoriei”. (De fapt, toată ziua de 23 ianuarie a stat, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, sub semnul memoriei. Dimineața avusese loc și întâlnirea clubului de carte Fanbook, volumul discutat fiind Supraviețuitorii – mărturii din temnițele comuniste.

Despre altfel de supraviețuitori ne anunță Lidia Bodea că vom vorbi în seara aceasta: cei peste 90 de autori ai fragmentelor care alcătuiesc cartea Și eu am trăit în comunism, după o idee extraordinară a Ioanei Pârvulescu.

Importanța unui astfel de demers de rememorare a ceea ce a însemnat viața cotidiană în comunism ne este revelată prin contrast cu îndemn zărit de Lidia Bodea în urmă cu câteva zile la una din televiziunile naționale, acela că tinerii din ziua de azi nu trebuie să se mai uite înspre trecut; un îndemn, așadar, către o existență robotică, fără o înțelegere a „locului” de unde venim și a celui către care ne îndreptăm, un îndemn primejdios și cu atăt mai grav cu cât, datorită mediului prin care a fost transmis, are o forță de manipulare periculos de mare.

Și din acest motiv, seara de 23 ianuarie este dedicată memoriei, cu mecanismele ei subtile și esențiale pentru o viață trăită cu sens căci „n-am fi nimic fără memorie”. Cei prezenți sunt rugați să așeze sub această pecete a memoriei și imaginile a 2 doamne de excepție care nu se mai află printre noi: Antoaneta Ralian (prezentă și cu texte în volum) și Annie Bentoiu.

Deși textele care alcătuiesc volumul sunt scrise de 95 de autori (câțiva dintre ei anonimi), Lidia Bodea ne provoacă să ne gândim la Și eu am trăit în comunism ca la „cartea unui singur autor”, cel care a trecut prin oroarea comunismului (și a supraviețuit). „Amintirile au vârste diferite” dar reușesc să povestească fără să judece, doar punând în cuvinte nevoia de a nu uita. În acest scop, autorii s-au abținut de la comentarii și au prezentat, conform cererii editorului, „amintirea ca atare, faptul nud, flash-ul de memorie”, textele incluse în volum având un „efect de turnesol” și de „evidențiere a mecanicului placat pe ideologie”.

Efortul colectiv de rememorare, spune Lidia Bodea, „scoate la lumină monstruozitatea comunismului” într-o carte de citit, recitit și (re)povestit, carte ce ar putea ține loc de manual pentru generațiile viitoare, în efortul necesar de condamnare definitivă a comunismului.

IMG_3183Deloc surprinzător, aflăm de la Lidia Bodea că, deși a fost lansată la Gaudeamus atunci când era proaspăt ieșită de sub tipar, în noiembrie 2015, cartea de află deja la al doilea tiraj (o dovadă suficientă, în opinia mea, că nevoia de rememorare, oricât de dureroasă ar fi, este un reflex esențial de viață care conferă sens și înțelegere superioară oricui își propune să trăiască autentic).

Microfonul trece mai departe la Andrei Cornea care subliniază la rândul său caracterul remarcabil al demersului și, implicit, al cărții. Dacă în anii 70-80 se gândea și vorbea cu prietenii cu convingerea că, dincolo de orice speranță, „nu ne era dat să scăpăm” de comunism, acum are sentimentul invers: citește cartea și i se pare imposibil ca un astfel de regim să fi durat atât. „În proporție de 90%, aceste mici bucăți de viață arată un lucru simplu: era absurd, imposibil”, regimul având o capacitate incredibilă de a fi „masiv, sistematic antinatural”.

Pentru a ilustra absurdul la care face referință, Andrei Cornea ne vorbește despre fragmentul scris de Ioana Pârvulescu în care este descrisă „coada de plase” (cred că celor care nu s-au dus să-și recupereze plasa/rândul la una din interminabilele cozi din perioada comunistă le va fi greu să înțeleagă acest adevărat fenomen).

Tot Andrei Cornea ne atrage atenția asupra faptului că, în carte, lumina amintirii este una „binevoitoare, gentilă” și aduce în discuție, pentru ilustrare, unul din textele semnate de Gabriel Liiceanu, cel despre ceapă și absența ei într-una din interminabilele ierni comuniste. Odată cu această evocare, ne aduce aminte (ironic sau nu :-)) de una din vorbele profetice ale lui Bellu Zilber: „În România, comunismul va fi o combinație de Stalin cu Caragiale”.

Într-adevăr, citind Și eu am trăit în comunism, am avut și eu adesea senzația că, dacă nu ar fi fost de plâns, ar fi fost de râs. Așa cum spune și Andrei Cornea, absurdul (el este, sunt aproape sigură, personajul principal al cărții) este surprins în toate nuanțele sale, „de la sinistru la ridicol, sarcastic și umor”, astfel încât dilema din spatele întrebării „Cum s-a putut perpetua?” este mai mult decăt legitimă.

Ni se derulează prin fața ochilor filmul unei realități profund defecte: în „regimul care se opune vieții”, „toți fac altceva decât trebuie să facă: elevii sunt pe câmp (în loc să învețe), profesorii cresc viermi de mătase, studenții găsesc sisteme pentru a conecta firele electrice cu centrala termincă pentru a încălzi pereții” etc. Trebuie să recunoaștem, așa cum spune Andrei Cornea, că povestea este „tonică” în pofida „bucăților sumbre”, a „clisei, cenușiului, mizeriei, frigului”.

În România, comunismul a șters efectiv culorile (aceasta este senzația cu care rămâi citind cartea). Andrei Cornea remarcă faptul că fragmentele nu înregistrează „nimic colorat, nimic sonor, totul e cenușiu”, iar textul în care memorialistul ajuns la Viena este copleșit de culoare, de lumină, este grăitor în acest sens.

Deși el este cel care lansează întrebarea „Cum a fost cu putință?”, Andrei Cornea emite și o ipoteză: „copleșiți de inevitabilitate, am căzut în cursa sistemului (…), nu am mai văzut absurditatea”. Nu în ultimul rând, ne amintește de numărul îngrijorător de nostalgici, afirmând (spre deliciul audienței) că „există o formă de idioțenie” a celor care preiau automat ideile comunismului fără să se gândească. Dacă pe ei cartea nu îi mai poate salva, Andrei Cornea speră că aceasta va acționa măcar asupra tinerilor care vor ajunge astfel să „își pună întrebări despre natura istoriei”.

Pentru a răspunde la întrebarea lui Andrei Cornea despre posibilitatea existenței comunismului, Lidia Bodea ne face câteva recomandări de lectură, din care rețin: O idee care ne sucește mințile de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici și Mitologia științifică a comunismului de Lucian Boia.

Alte exemple de absurde, de această dată la nivel de limbaj, ne sunt oferite prin enumerarea sintagmelor aberante: muncă voluntară, luptă pentru pace etc (citiți tot glosarul de termeni pentru a rememora aceste obișnuințe de limbaj specifice perioadei). Textele abundă de instanțe ale absurdului trecut în registrul comic: „a contemplat bezna anilor lumină”, la magazinul de ciuperci este pus un afiș mare „Nu avem ciuperci!”, comunistul e un om „ascultător” etc.

În fiecare felie de cotidian descrisă în textele care alcătuiesc volumul, „absurdul e efectul minciunii ontologice” și fiecare pagină ilustrează magistral comunismul ca Arcadie pe dos, banalul fiind „cel mai spectaculos lucru”.

Ioana Pârvulescu preia microfonul și menționează că, alături de cele două doamne a căror memorie o cinstim în seara aceasta, ar dori să o așeze și pe Monica Lovinescu, simțind că acest volum ar fi fost un cadou pentru ea. Coordonatoare a volumului, Ioana Pârvulescu este convinsă că el poate avea efect, poate „influența gândirea generațiilor mai noi” tocmai prin faptul că „nu manipulează, doar expune”. Simte că, în pofida celor care încă mai regretă parizerul comunist, există o schimbare de curent clară și lumea își poate face o idee corectă.

Pentru cei care încă mai au dubii, explică Ioana Pârvulescu, cartea merită citită pentru că: „întărește memoria” și „deslușește istoria”, făcând dovada existenței unei „solidarități autentice” și punând în lumină, prin contrast, „uriașele calități și posibilități ale prezentului”. Tot Ioana Pârvulescu ne mai atrage atenția asupra cărții ca lectură dostoievskiană și ionesciană, în care autori Humanitas iubiți de public își arată viața dinainte de deveni celebri.

„Citind te recunoști” este, probabil, afirmația care îmi va rămâne în minte mult timp de acum înainte pentru că, prin poveștile necunoscuților și episoadele feminine tulburătoare, dincolo de partea pur literară, „acesta este romanul adevărat al comunismului”. Așa își încheie prezentarea Ioana Pârvulescu și microfonul este preluat de Gabriel Liiceanu.

Așezat în public, nu și-a dorit să inițial să intervină dar consideră că este necesar să răspundă dilemei lui Andrei Cornea, lămurind de ce vorbim despre comunism ca fiind nenatural și cum a fost posibil. Astfel, le aduce aminte celor prezenți că, în vreme ce alte orânduiri sociale (comuna primitivă, sclavagismul etc) au venit pe cale naturală, firească, comunismul nu are nicio legătură cu ele, fiind doar un regim politic fără o „alură de necesitate”. Așadar, subliniază Gabriel Liiceanu, „am trăit în regim politic și nu în societate”, acesta fiind grefat pe capitalism cu care, de fapt, a trăit în parteneriat și fără de care nu ar fi putut rezista.

În ceea ce privește absurdul, Gabriel Liiceanu ne amintește intervenția lui Mircea Cărtărescu de la lansarea volumului Și eu am trăit în comunism la Gaudeamus, în noiembrie 2015. Acesta asemăna viața în comunism cu mersul cu picioarele în sus al acrobatei de la circ.

Da, Gabriel Liiceanu a conștientizat de la o vârstă foarte fragedă că trăiește în absurd, iar „cei care nu și-au dat seama la început au trăit o utopie paradisiacă.”, s-au lăsat „tentați de absolut, uitând că pe pământ nu suntem în condițiile paradisului.”

Cum a fost cu putință comunismul? Prin teroare, „pentru că din ea nu se iese”, spune Gabriel Liiceanu. Paradoxal totuși, în comunism trăiești absurditatea dar „nu rămâi în depresie”. Pentru a ilustra acest lucru, Gabriel Liiceanu ne aduce aminte de Frații Petreuș pe care cei care au trăit în comunism și-i aduc aminte ca parte a unui idiom născut din această experiență unică, idiom, în fond, intraductibil.

Victor Rebengiuc încheie evenimentul prin lectura a 3 fragmente din volum: Încercare de racolare, Telegrame și Pacea. Zâmbesc ascultându-l și-mi dau seama că, deși am devorat cartea în mai puțin de 2 zile, fragmente întregi și imagini clare mi s-au întipărit în minte, s-au grefat pe amintiri esențiale din copilărie și m-au făcut să traversez un continent al vieții mele pe care îl credeam uitat dar, în fond, atât de relevant pentru ceea ce sunt acum.

Anunțuri

3 gânduri despre „Et in Arcadia comunistă ego

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s