Citite

Istoria albinelor de Maja Lunde – note de lectură ale unei cititoare greu de mulțumit

Mi-am propus de multe ori să mă las de „sportul” lecturilor la modă. Nu prea îmi iese. Câteodată nu regret pentru că e clar că marketingul nu dă greș de fiecare dată :-), dar de cele mai multe ori am senzația că am citit o cu totul altă carte decât cea care este anunțată ca fiind mare bestseller internațional.

Azi e despre Istoria albinelor de Maja Lunde (Humanitas, 2019). Teoretic, are din start cel puțin o idee care să te atragă, mai ales dacă ești cât de cât interesat de soarta planetei, dacă te-ai uitat măcar la un documentar în care vocea lui Attenborough și filmările de excepție te-au convins că ne batem joc de Pământ într-un mod din ce în ce mai profesionist.

58443325_10211349858142294_2003230943661260800_nO carte despre albine, nu? Da, dar nu oricum, despre o istorie a albinelor. Te-ai putea aștepta la o ficționalizare a științei sau măcar la o poveste care să te facă să înțelegi (și mai bine) de ce Morgan Freeman și-a transformat recent moșia în sanctuar pentru albine (în altă ordine de idei, bravo lui că a avut cu ce și cum).

Revenind la Istoria albinelor, fie că este vorba de trecut, prezent sau apocalipticul viitor, cartea alternează povești ce se doresc dramatice și care cam asta își propun să facă: să te convingă, printre altele, de modul iresponsabil în care folosim resursele pe care le avem la dispoziție. Și chiar cred că reușește să facă asta… dacă ai 14 – 15 ani și o frecvență a lecturilor de 1-2 cărți pe lună, fără ieșiri din colecțiile de 12+ sau Young adult (deși, sinceră să fiu, sunt cărți în colecțiile astea pe care le-am apreciat mai mult).

Ups, scuze! Uit mereu că este o carte pentru adulți, că ar trebui să fiu impresionată de depresia în care trăiește William la jumătatea secolului XIX, tatăl a 8 copii care nu reușește să își găsească un sens în viață până la momentul în care face un design inovator pentru stup (doar pentru a afla că l-au inventat, culmea ironiei, și alții înaintea lui). Sau că ar trebui să rezonez (ca părinte, măcar) cu drama lui George care vrea să îi lase lui Tom moștenire afacerea lui cu stupi de albine, în vreme ce Tom, copilul rebel (taman peste pupăză, îndrăznește să fie și vegetarian) ar vrea să-și urmeze pasiunea pentru scris/jurnalism. Ca să nu mai vorbim de empatia pe care ar trebui să mi-o trezească drama lui Tao care, în distopicul an 2098, își pierde copilul în urma unei întâmplări cu accente kafkiene (a se citi absurde) și pleacă să-l caute rătăcindu-se (cum altfel) într-un univers demn de filmul I am Legend.

Cartea împletește monoton o cosiță din cele trei planuri temporale care sunt doar în aparență legate de prezența comună a albinelor (o posibilă metaforă textuală, dacă vreți), urmând ca finalul să vă lămurească școlărește care e legătura dintre William, Tom și Tao. De altfel, detaliile despre creșterea acestora, stupi, Colony collapse disorder etc. sunt cuminte înșirate pentru a explica revelația pe care o are Tao cu privire la cauza misterioasei afecțiuni a lui Wei Wen (între noi fie vorba, dacă aveți puțin exercițiu de lectură a cărților polițiste, o să vă dați seama destul de repede ce s-a întâmplat).

Cât de frustrant poate să fie pentru un cititor ca o carte să înceapă cu această imagine extraordinară:

Asemeni unor păsări mult prea mari, ne balansam pe câte o creangă fiecare, cu o cutie de plastic într-o mână și cu un pămătuf în cealaltă.”

și să continue, timp de peste 300 de pagini, cu pasaje de genul:

„Vehiculele lui Kenny plecară mai departe. Se făcu liniște. Am terminat de amplasat stupii afară. Acum mai rămăseserăm doar noi trei, Lee, Tom și cu mine. Tom stătea în mașină. Citea sau poate dormea. Nu scosesem mai nimic de la el în ultimele ore. Dar, trebuia să recunosc, lucrase și azi din greu, dacă i se ceruse.”

Propoziții simple cu subiect, predicat, eventual un complement. Schițe de personaje deranjant de previzibile, povești despre drame de familie pe tipare ultra-vehiculate, răsturnări simpliste de situații, digresiuni cu utilitate discutabilă. Așa se vede Istoria albinelor din fotoliul meu de lectură.

Înțeleg că Maja Lunde scrie cărți pentru copii. Cred că poate continua să le scrie și să aibă un succes binemeritat. Îmi pot imagina un club de lectură pentru adolescenți în care subiectele de discuție să varieze de la importanța albinelor pentru umanitate la gestionarea conflictelor dintre generații și universurile concentraționare care se hrănesc din indolența marilor mase.

În ceea ce mă privește, n-am o problemă să citesc cărți pentru copii/adolescenți, dar aș prefera ca alegerea să îmi aparțină și să nu fiu manipulată de marketing și tendințe.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s