Citite

Și eu am citit Imago

Când scrii despre Imago de Ludmila Ulițkaia (Humanitas, Raftul Denisei, 2016) se cuvine să o faci cu smerenie. Acesta este sentimentul cu care îmi propun să aștern aici câteva din darurile cu care m-am despărțit aseară de ultimile pagini ale cărții.

Romanul este plasat, din punct de vedere istoric, între 2 morți emblematice: cea a lui Stalin, anunțată în primele pagini, și, la final, cea a poetului exilat Iosif Brodski. Cartea surprinde, cu ochiul înzestrat de romancier rus a cărui scriitură îmbină perfect detaliul semnificativ cu dilema psihologică, istoria “mică” a trei prieteni (Ilia, Sania și Miha) surprinși de pe băncile școlii până aproape de sau chiar la finalul vieții.

Încă de la primele pagini, cititorul este confruntat cu arta subtilă a unui narator care își desenează personajele cu precizie de grafician și intuiție genială de ilustrator. Ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer, descoperiți-l, în fragmentul de mai jos, pe Miha:

Era tipul roșcovanului clasic, țintă ideală pentru cei care își dădeau toată osteneala să-l batjocorească. Avea capul tuns chilug, cu un smoc de păr auriu bătând în roșu pe frunte, cu urechile trandafirii, străvezii, țintind în sus ca pânza de corabie, plantate într-un loc nepotrivit, parcă mai aproape de obraji, cu fața albă și pistruiată, până și ochii aveau reflexe portocalii. În plus, era ochelarist și evreu.

Dar nu doar în portrete face Ludmila Ulițkaia dovada uriașului său talent. Cel puțin la fel de surprinzătoare mi s-au părut forța cu care stăpânește multiplele fire narative, dexteritatea cu care jonglează între planuri și relații, între politica mare și politica mică, abundența detaliilor care colorează firul narativ și te subjugă să citești nu doar pentru a-ți satisface curiozitatea legată de personaje ci și pentru a înțelege cum poate cineva să scrie atât de bine. Patinele pe care, printr-un joc al sorții le primește Miha, sunt un astfel de exemplu:

14713796_1859807160905991_4359841103482701561_nMai bine își cumpăra patinele pentru el. În copilărie visase să ajungă la mijlocul patinoarului și să treacă în goană, cu spinarea îndoită până aproape de gheața onctuoasă, pe lângă cei care-i purtau sâmbetele, pe lângă damele cu manșoane, pe lângă liceenii și domnișoarele printre care trebuia să fie neapărat și Marusia Galperina… Patinele zăcuseră vreme îndelungată în cufăr, așteptând apariția unui nou moștenitor. Dar nu-i fusese sortit lui Samuel să aibă alți copii, și patinele, tinute zece ani sub obroc, ajunseră la Ghenia, sora lui mai mică.

Acum, după alți douăzeci de ani, ele trecură în mâinile – mai precis în picioarele – altei rude a eroului Samuel.

Cu primirea unui asemenea cadou neașteptat, depășind orice închipuire despre o bucurie posibilă, luă sfârșit prima zi de vacanță a lui Miha. Nimic nu prevestea nenorocirea pe care cadoul avea s-o aducă cu sine…

Deși a zăbovi doar asupra câtorva din personajele cărții îmi pare o simplificare, prototipul profesorului (de literatură) cu har este încă un exemplu al talentului de miniaturist al autoarei. În economia cărții, profesorul este și sursa uneia din metaforele care îi dă sens și titlu:

Viktor Iulievici se gândea acum cât de mult seamănă procesul dezvoltării elevilor săi adolescenți cu metamorfoza insectelor. (…) Viktor Iulievici simțea pur și simplu fizic momentul când învelișul cornos al crisalidei crăpa, asculta tremurul și fășăitul aripilor și se umplea de bucurie ca moașa care lua în brațe nou-născutul.

Destinele celor trei prieteni sunt tot atâtea ilustrări ale procesului de dezvoltare în sensul atingerii (sau nu) a stadiului de imago. Dar nu doar în prim-planul poveștii avem ocazia să surprindem dificultățile maturizării spirituale în contextul unei societăți concentraționare, axate pe cenzura gândirii și pe arestarea (la propriu și la figurat) a oricăror libertăți. Toți cei cu care Ilia, Miha și Sania își împletesc poveștile sunt, la rândul lor, “larve” în diverse stadii de dezvoltare, capabile sau nu să își depășească staza și să își manifeste sensul existenței chiar și în condițiile în care soarta se dovedește a fi teribil de capricioasă:

Merită oare soarta să facă eforturi pentru băietanul blonziu, suspicios și ranchiunos, campion la urinat, cu cel mai lung jet de pipi din școală și din cartier?

Poate că e alesul zeilor cum e și Olga, poate că soarta îl manevrează cu atenție încordată, îi împletește plasele și-i fixează zilele de pândă, când fata blonzie ca și el se strecoară repede prin ușa de la intrare, obiectivul pe care tânărul îl urmărește cu tenacitate.

E de neînchipuit, nu-ți vine să crezi, dar soarta are inima atât de largă, încât îi cuprinde și pe figuranții de categoria a treia.

De fapt, cartea Ludmilei Ulițkaia îmi pare, poate mai mult decât o demonstrație a modului în care distopia care s-a dovedit a fi comunismul reușește doar parțial să distrugă spiritul și să instaureze frica, o meditație asupra existenței, un răspuns la două din marile întrebări ale omului: “Care este sensul meu aici, pe pământ?” și “Ce este timpul?”.

Dacă rostul existenței îl descifrează scriitoarea prin metafora insectei care parcurge diverse etape pentru a a deveni, prin imago, ceea ce îi este menit să fie, metafora timpului este cheia de descifrare a structurii narative a romanului. Aflăm repede și relativ abrupt care este finalul poveștilor celor trei prieteni, dar Ulițkaia reia obsesiv fragmente din firele deja împletite pentru a le da alte și neașteptate dimensiuni. Ca cititori, ne aflăm în permanență la momentul zero, indiferent de locul unde am ajuns cu lectura. Întotdeauna este ceva ce nu ni s-a revelat și care urmează a fi iluminat prin introducerea încă unui fir narativ, prin creionarea încă unui personaj-cutie de rezonanță sau factor declanșator al destinului.

Timpul din Imago nu este nici liniar, nici circular, iar intenția scriitoarei îmi pare a fi fost și aceea de a oglindi, în structura romanului, pluralitatea lumilor pe care doar avem senzația că le înțelegem pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Dar e treabă complicată cu timpul ăsta…, zise Sania vrând neapărat să continue. Are straturi, nu pleacă din punctul A ca să ajungă în B… E o ceapă în care totul se petrece simultan. Ne apropiem de sfârșit… De aici avalanșa de citate. Pare că tot ce are valoare nu îmbătrânește. Fiindcă în lume există o uriașă mulțime de de toate și există o uriașă mulțime de lumi – asta-i impresia pe care ți-o lasă. Lumea lui Beethoven, lumea lui Dante, lumea lui Alfred, lumea lui Iosif… Secretul e…

Descoperiți-l. Citiți Imago.

Save

Save

Save

Save

Anunțuri

Un gând despre „Și eu am citit Imago

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s