Citite

Diavolul din orașul alb sau despre coexistența Binelui și Răului

O carte ca Diavolul din orașul alb – Crimă, magie și nebunie la expoziția care a schimbat America (apărută la Editura Publica anul acesta) are toate șansele să-și pună cititorii pe gânduri mult timp după citirea ei. Într-un fel, cred că asta a fost și intenția autorului, Erik Larson, care a adunat în povestea Expoziției Internaționale de la Chicago, din 1893, mult mai mult decât o relatare a tuturor încercărilor prin care persoane reale demne de statutul de personaj de roman au trecut pentru a face evenimentul unic și memorabil în istoria umanității.

Pentru ca lucrurile să fie clare, autorul îl avertizează pe cel care deschide cartea: „Aceasta nu este o operă de ficțiune.” Nici povestea conviețuirii întunericului și a luminii, relatată prin prisma celor două „documentare” asupra cărora se oprește condeiul jurnalistului, nu este o operă de ficțiune. Câteva din marile merite ale cărții sunt, fără urmă de îndoială, îndelunga și detaliata cercetare preliminară pe care este evident că se bazează, lipsa derapajului emoțional și controlul permanent al subiectului, fie că este vorba de cel care construiește (la propriu și la figurat) imaginea (idealizată dar cu atât mai reală a) Americii secolului XX sau cea a criminalului care (își) descompune (mai mult la propriu decât la figurat) cu metodă și planificare victimele atrase de orașul contrastelor: Chicago.

Înainte de a fi coordonatorul de proiect al Expoziției de la Chicago (gândită pentru a depăși Expoziția internațională de la Paris care uimise nu doar Europa ci și lumea întreagă), Burnham este arhitectul Flatiron Building din New York și Union Station din Washington D.C., un gânditor la scară imensă care „Nu face planuri mărunte, acestea nu posedă magia necesară pentru a înfierbânta sângele oamenilor.”

img_5456Dedicat în totalitate realizării miracolului de care majoritatea celor implicați începuseră să se îndoiască, Daniel H. Burnham se dovedește a fi mai mult decât un erou american care demonstrează lumii întregi cum devine imposibilul posibil prin voință, muncă și perseverență. Erik Larson ni-l prezintă în ipostaze neașteptate, de la scrisorile de dragoste pe care i le trimite soției (cu paragrafe surprinzător de decoltate pentru America sfărșitului de secol XIX) la cea de prezență permanentă pe uriașul șantier al expoziției, susținător înfocat al ideii de lucru în echipă și sacrificiu de sine, încercat de dubii și nesiguranță la moartea partenerului său (Root – considerat geniul afacerii), spirit ubicuu ce se conduce după lozinca „GRĂBIȚI-VĂ!”, afișată la intrarea în locuința de serviciu pe care și-o instalează pe șantier. Lupta îngrozitoare pe care o duc toți cei implicați în transformarea planurilor arhitecților în realitate este, în fiecare moment, și lupta sa, astfel încât, la finalul expoziției și al cărții, e greu să nu îți pui problema ce provocare îi mai poate oferi viața cuiva care a reușit să realizeze așa ceva.

Cu răbdare de miniaturist, Erik Larson detaliază povestea expoziției în zeci de mii de instantanee: momentul votului pentru orașul care urma să o găzduiască, căutările terenului propice (și alegerea zonei denumite Jackson Park), selectarea echipei de arhitecți, inclusiv a arhitectului peisagist (Olmsted – creatorul Central Park-ului din NY), prezentarea planurilor clădirilor de către echipa de arhitecți (momentul revelatoriu al viselor puse pe hârtie), inedita și revoluționara iluminare propusă de Edison, cu becuri incadescente, stația de epurare a apei din cadrul expoziției (în condițiile în care apa potabilă din Chicago era la momentul acela un vehicul garantat de boală), teama de foc (un incendiu nimicise cu puțin timp înainte una din cele mai înalte clădiri construite de firma lui Burnham în Chicago), accidentele și decesele muncitorilor, provocările aduse de frig și ninsoare, dificultatea gestionării forței de muncă – 4000 de oameni (printre care se număra și Elias Disney – tâmplar și producător de mobilă, tatăl lui Walt Disney), criza financiară care a marcat America la finalul secolului XIX, disponibilizările și reducerile salariale, dificultatea construirii unui obiectiv care să depășească Turnul Eiffel (roata Ferris care era proiectată să susțină 36 de cabine, fiecare cam de mărimea unui vagon Pullman, în fiecare încăpând șaizeci de persoane și fiind echipată cu un bufet, la capacitate maximă urmând să ridice 2160 persoane deodată la 91 de metri înălțime), serile în care Burnham cina cu arhitecții și ajutoarele în baraca sa, în fața șemineului imens, problemele medicale ale arhitectului peisagist dar și viziunea sa fascinantă despre cum ar trebui utilizate plantele și florile, modul în care a gândit arhitectura aleilor și lacurilor, zilele de glorie ale expoziției dar și momentele de criză (incendiile, prăbușirile clădirilor etc), povestea primarului și a susținătorului nebun care îl împușcă, marcând negativ finalul Expoziției și multe, fascinant de diferite detalii care fac din carte un regal pentru cei curioși să vadă de aproape mecanismele spiritului american, înălțările și, deopotrivă, căderile sale la fel de spectaculoase.

În paralel cu efortul aproape demiurgic al lui Burnham de a crea, de a edifica un univers exemplar, luminos și perfect funcțional (pentru că eșecul expoziției ar fi însemnat că onoarea națiunii era afectată), povestea criminalului în serie (care își spune, în mod ironic, Holmes), relatată cu sânge rece și în stil jurnalistic de cea mai bună calitate, fără părtinire și emoție manipulantă, este cu atât mai tulburătoare.

„M-am născut cu diavolul în mine. N-am putut evita faptul că sunt un criminal, așa cum un poet nu poate evita vocea inspirației” este declarația pe care autorul a extras-o din scrierile memorialistice ale acestui Jack Spintecătorul al Americii. Fără a avea pretenția de a explica mecanismele abjecte ale minții care poate să provoace atâta durere și suferință celorlalți, Erik Larson spune povestea criminalului carismatic în stil de documentar „alb-negru”, proiectând imaginea răului în toată hidoșenia și adâncimea sa.

Descoperim, astfel, traumele din copilărie ale lui Holmes/Mudgett (Crăciunul nu însemna nimic pentru el deoarece era legat doar de amintiri negative, de zile petrecute în excese de pietate impuse de mamă), traseul vieții sale ca profesor la 16 ani, student la facultatea de medicină la 19, traficant de cadavre ce-și găsește sursa de bani în înscenarea morților altora pentru a încasa banii din asigurări de viață, proprietar de farmacie și soț în repetate rânduri, antreprenor al clădirii pe care o construiește după planuri de neînțeles, criminal cu sânge rece.

Cu aceeași răbdare a jurnalistului care nu judecă ci doar redă fapte crude, Larson ne spune povestea victimelor lui Holmes, ne face să înțelegem modul în care orașul negru (Chicago) era la momentul acela un mediu prielnic pentru mintea bolnavă a acestuia, disparițiile fiind un lucru obișnuit în perioada respectivă iar invazia criminalilor fiind ceva la care forțele de ordine se așteptau (și de care erau, în mod evident, depășite) odată cu inițierea lucrărilor la Expoziție.

„Cel mai mare eveniment din istoria țării de la Războiul Civil încoace” (Richard Harding Davis) a durat „doar șase luni, dar în acest interval, portarii înregistraseră 27,5 milioane de vizitatori, în condițiile în care populația totală a țării era de 65 de milioane. În cea mai aglomerată zi, expoziția a atras peste 700000 de vizitatori.” Expoziția a ocupat o suprafață de 2,6 km pătrați, având peste 200 de clădiri (o singură sală era „suficient de mare pentru ca în ea să încapă Capitoliul SUA, Marea Piramidă, Catedrala Winchester, Madison Square Garden și Catedrala St.Paul la un loc”) și a fost locul în care s-au adunat, la momentul acela, multe personalități emblematice ale culturii americane și internaționale: Buffalo Bill, Theodore Dreiser, Thomas Edison, Henry Adams, Arhiducele Franz Ferdinand, Nikola Tesla etc.

Dar în vreme ce Binele poate fi cumva contorizat iar urmările pozitive ale Expoziției au șanse mari să poată fi identificate în America secolului XX, dimensiunile răului sunt aproape imposibil de măsurat și cu atât mai puțin de înțeles. Nu se cunoaște numărul victimelor lui Holmes, cartea lui Erik Larson scoțând la iveală doar o mică parte din poveștile celor cărora întâlnirea cu „fermecătorul” criminal le-a fost fatală.

Deloc surprinzător, una din cele mai frecvente critici la adresa cărții Diavolul din orașul alb este aceea că, de fapt, autorul a scris două povești care, este adevărat, se petrec în aceeași perioadă de timp și în același spațiu geografic dar nu au, de fapt, nicio legătură. Cele două personaje principale, dacă îi putem numi așa pe Burnham și Holmes, nu se întâlnesc niciodată (chiar dacă ne-am putea imagina că s-au zărit într-una din zilele când Holmes își duce una din multele soții să viziteze expoziția), iar din punctul de vedere al modului de relatare a poveștilor lor, Larson țese un fir dublu, mergând în paralel cu cele două „documentare”, cu mici excepții în care inserează povestea nebunului Prendergast care îl omoară pe unul dintre cei mai apreciați primari ai orașului Chicago.

Deși înțeleg nemulțumirea celor care îi reproșează lipirea celor două cărți care ar fi putut cu ușurință exista independent, din punctul meu de vedere, cele două povești își transmit mai bine mesajele odată ce sunt puse în paralel decât ar fi făcut-o dacă își „vorbeau” din tomuri diferite. Povestea lui Holmes dă intensitate efortului creator al lui Burnham, îl potențează tocmai prin sublinierea a ceea ce poate să însemne și a însemnat efectiv opusul său. Umbra criminalului face ca orașul perfect imaginat de mintea arhitectului vizionar să lumineze și după ce becurile lui Edison s-au stins și incendiul a mistuit ceea ce fusese odată un vis măreț devenit realitate. Astfel, fără a face recurs la emoție, Larson reușește să o inducă prin modul în care, ca cititor, ai șansa să întepretezi mesajul cărții. Cel puțin pentru mine, acesta a fost momentul în care am simțit că Diavolul din orașul alb poate fi citită ca o parabolă a Binelui și a Răului, dar nu în accepțiunea lor de dicționar, ci în manifestarea lor cea mai apropiată de realitate: cea umană.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s