Citite

Faceți cunoștință cu Alan Clay, ratatul american de serviciu

Alan Clay se trezește, după 2 zile de călătorie cu avionul, în Jeddah, Arabia Saudită. Are 54 de ani și face parte din echipa care trebuie să îi vândă regelui Abdullah un sistem holografic de conferință. Odată finalizată, această tranzacție „putea pune capăt tuturor necazurilor pe care le avea.” Înainte de a vă așeza, însă, comod pentru a parcurge încă o demonstrație a „visului american”, cred că ar trebui să vă previn că, în cartea O hologramă pentru rege (Humanitas, 2016), este în cel mai bun caz vorba despre „iluzia americană” și efectele sale devastatoare.

Alan este prieten intim cu tot ceea ce înțelegem în mod normal prin eșec iar autorul nu pare să îi acorde clemență atunci când ne relatează, prin pendularea între prezent și trecut, traseul vieții sale. Cea mai recentă „realizare” este falimentul în care se află, atât financiar cât și, se pare, emoțional și social. Eroul (sau poate ar fi mai nimerit să îl numim anti-eroul) trebuie să își vândă casa pentru a echilibra pe cât posibil situația în care a ajuns din cauza unor decizii profesionale mai mult sau mai puțin inspirate și, mai ales, pentru a putea plăti facultatea fiicei sale (una din puținele persoane care par să îl vadă în altă lumină decât cea a perdantului de serviciu.)

De la căsnicia eșuată și relațiile cu prietenii care, după ce l-au împrumutat cu bani, angajează avocați să îi evalueze bonitatea, la cariera de vânzător din ușă în ușă, cu micul interludiu de succes din afacerea cu biciclete (care, însă, nu întârzie să o ia dramatic în jos, atât din cauza contextului economic cât și datorită lipsei de intuiție comercială din partea lui Alan), O hologramă pentru rege îmi pare o demonstrație fără menajamente a modului în care rețeta americană pentru succes în viața personală și profesională (din care își trage seva o întreagă filosofie motivațională) poate să dea greș și chiar dă greș… magistral.

„Dar Alan nu voia să dispere, … Alan era un om optimist, nu-i așa? El așa zicea că era.”

Dave Eggers nu este subtil în ironie. Citind descrierile zilelor de cârtiță petrecute de personaj în cortul din deșert, așteptând să facă o prezentare unui rege de al cărui program nimeni nu este sigur, nu ai senzația că autorul manifestă vreo urmă de compasiune sau empatie pentru „capul plecat” al lui Alan. Îl lasă pe acesta să se îmbete, să își expună inutil impotența într-o relație eșuată din start, să fie sistematic ocolit de colegii de echipă și să rateze și o posibilă prietenie cu un șofer local de taxi din cauza unor glume nepotrivite în cultura arabă și a incapacității sale de a-și gestiona reacțiile emoționale în momentul de comuniune masculină cu vânătorii de lupi din deșert.

img_5374Cu toate acestea, este evident că parcurgerea cărții doar la nivelul imediat al succesiunii întâmplărilor și al dialogurilor va rata, probabil, partea cea mai importantă a mesajului. Alan, cel care stă încuiat în birou atunci când vin posibili cumpărători să vadă casa în care locuiește, cel care primește la hotel micul dejun pregătit pentru altcineva, se apropie periculos de mult de prototipul ratatului în literatura americană (și nu numai). Tot ceea ce i se întâmplă, toate situațiile în care nu reușește să rezolve probleme banale, modul în care îl privesc ceilalti (cu mici excepții), rimează perfect cu acea complicitate pe care Dave Eggers pare să o întrețină cu cititorii. Dar scriitorul face mai mult decât să scoată în evidență, cu umor, abisurile incapacității unui bărbat american alb trecut de criza vârstei de mijloc. De la un anumit nivel al ridiculizării, sentimentul pe care mi-l lasă textul este că nu doar personajul este cel care se dă bătut în fața sistemului de valori vestic, ci și acesta scoate la iveală fisuri majore și un faliment în plină desfășurare.

„Dar nu. El era mai mult decât atât. În unele zile era mai mult decât atât. În unele zile, putea cuprinde lumea. În unele zile putea cuprinde la kilometri întregi depărtare. În unele zile se cățăra peste colinele indiferenței pentru a contempla peisajul vieții și al viitorului lui, așa cum era: cartografiabil, traversabil, realizabil. Tot ceea ce dorea el să facă mai fusese făcut și înainte, și-atunci de ce el n-ar putea s-o facă? Putea. Dacă ar reuși măcar să aibă o slujbă permanentă. Dacă ar reuși măcar să întocmească un plan și să îl execute. Putea! Trebuia să creadă că putea. Bineînțeles că putea.”

Cu toții știm că tipul ăsta e un terminat. Avem momente în care ne e milă sau în care râdem de el, momente când, aproape identificăndu-ne cu Alan, ne simțim ridicoli, inadaptați, stângaci, penibili. Dar cu cât ne simțim mai prost citindu-i povestea, cu atât începem să ne punem mai mult și mai profund problema dacă tot „Purgatoriul” în care își duce existența nu este, de fapt, decât unul de mucava.

Contrar așteptărilor, Dave Eggers pare să îi mai dea lui Alan și câteva „cărți norocoase”. Face acest lucru tocmai în momentul în care ne resemnasem să îl vedem victima unui alt scenariu previzibil căruia nu i se poate sustrage. În mod neașteptat (sau nu) umflătura de pe coloană se dovedește a nu fi o condamnare la moarte. Dar daca sperați că, din momentul dezvăluirii acestei vești, traseul personajului nu poate fi altul decât unul ascendent, s-ar putea ca pariul realist al scriiturii să vă ia prin surprindere și să fi uitat că, de fapt, tot ceea ce se întâmplă este o demistificare sistematică a idealismelor unei culturi falimentare.

Cu noua șansă la viață pe care o primește de la demiurgul scriitor, Alan nu se reinventează, așa cum ne-am fi așteptat într-o narațiune clasică. El revine la problemele financiare pe care le avea înainte de operație, își reia metodic (dez)iluziile și continuă să își trăiască zilele de cârtiță revizitând decizii proaste și așteptând o rezolvare care întârzie să apară pentru că, așa cum el nu poate trăi altfel decât dependent de sistemul care îl umilește, nici sistemul nu poate supraviețui fără ratați ca el.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s