Citite

Peggy Guggenheim – colecționara de oameni

E greu de crezut că ai putea afla mai multe despre arta modernă fără să te lovești de numele Guggenheim. Peggy Guggenheim nu a fost prima din familia ei care să colecționeze artă. La începuturile „carierei” de colecționar, ea chiar intră într-un „conflict” cu unchiul ei care îi consideră abordarea neplăcut de comercială și, ca atare, nepotrivită pentru ceea ce considera el că ar trebui să facă un adevărat mecena al artelor.

Momentul acesta, evocat de Peggy Guggenheim în Confesiunile unei dependente de artă (PandoraM, 2016), clarifică într-un mod lipsit de echivoc diferența semnificativă pe care a adus-o vestita colecționară într-un domeniu monopolizat de un tradiționalism care nu avea cum să susțină necesara schimbarea a expresivității creatoare impusă de revoluția industrială și de cele două războaie mondiale care au marcat secolul trecut.

Ca de fiecare dată când citesc o carte de memorii, interesul meu principal și în lectura confesiunilor lui Peggy Guggenheim se îndreaptă către descoperirea persoanei a cărei „voce” o aud și abia mai apoi (dar nu în plan secundar) către înțelegerea epocii în care a trăit și oamenilor cu care a intrat în contact. Evident, primul demers este adesea imposibil de realizat în absența celui de-al doilea, motiv pentru care este dificil să pun o linie conștientă de demarcație între ele.

În efortul de a înțelege persoana din spatele cuvintelor, primul aspect care m-a marcat la Confesiunile unei despendente de artă a fost stilul scriiturii. Teoretic, m-aș fi așteptat de la una dintre cele mai celebre colecționare din istoria artei, la un discurs dacă nu poetic, măcar nuanțat metaforic și încărcat de culoare. Lucrurile nu stau însă deloc așa. Peggy Guggenheim scrie, îm pare mie, în alb și negru, cu tonul contabilului care are de redat idei și evenimente fără încărcătură emoțională. Astfel, portretul pe care i-l face Gore Vidal la începutul cărții este cât se poate de revelator:

„Simt, cum ar veni (și cum ar spune Henry James), ceva din aura lui Peggy, de atunci și de acum. Deși dădea petreceri și colecționa fotografii și oameni, Peggy avea – și are – ceva rece și impenetrabil. Nu se agită. E capabilă să tacă, un dar prețios. Știa să asculte, un dar încă și mai prețios.”

La rândul ei, autoarea are un nivel de cunoaștere de sine demn de invidiat, recunoscându-și acest handicap emoțional și transformându-l, cât se poate de neașteptat, într-un vehicul pentru dezvoltare personală:

„Pe vremea aceea, dorința mea de a vedea totul era puternic contradictorie lipsei mele de sentimente față de orice. Însă, această dorință a apărut ca rezultat al curiozității mele. În curând știam unde poate fi găsită fiecare pictură din Europa și reușeam să ajung acolo, chiar dacă aveam nevoie de ore întregi ca să mă duc într-un orășel de țară ca să văd doar una.”

În aceeași notă, relațiile lui Peggy cu bărbații par să se înscrie mai degrabă în 2 tipuri de scenarii: cei care o iubesc (surprinzător de mulți dintre artiștii sau oamenii de cultură cu care intră în contact) sau de care este (la un moment dat) “îngrozitor” de îndrăgostită, fără ca asta să însemne că va rămâne marcată în sens negativ de pasiunile trecute sau de despărțirile impuse de alegerile lor sau de dez-îndrăgostirile ei.

Într-un anumit sens, Peggy pare să colecționeze oameni așa cum colecționează opere de artă, deși abia când vine vorba despre acestea menționează “dramele” prin care trece în urma unor decizii greșite sau neinspirate. Cu foarte puține excepții, căsniciile sau concubinajele ei au mai degrabă un scop utilitar: primul soț, Laurence Vail, o introduce în “lumea intelectuală a anilor 20, care era extraordinary de incitantă” și căsătoria cu el o ajută să se elibereze de rigorile unei educații eminamente burgheze.

“Singurele lucruri tainice care mi-au rămas de pe urma ei au fost cei doi copii ai mei, Sinbad și Pegeen, și o prietenie de-o viață cu Laurence.”

Al doilea soț (de data aceasta fără acte), John Holms, cu care pare să aibă singura relație care o consumă emoțional, îi deschide “o întreagă lume nouă a simțurilor, o lume la care nu visasem vreodată. M-a iubit deoarece pentru el eu nu eram o femeie adevărată. La început am refuzat să-l ascult cum vorbește, iar el era încântat că îl iubeam ca bărbat.”

Pe tot parcursul vieții ei, bărbații par să fie fascinați de prezența ei, dispuși să îi ofere timpul, energia și cunoștințele lor într-o mai mare măsură decât este ea dispusă să le accepte sau să le echilibreze dăruind cu aceeași monedă.

Citim despre Armand care “fusese rănit în război și era complet epuizat. Vitalitatea mea aproape îl omora și, cu toate că îl fascinam, în cele din urmă a trebuit să renunțe la mine, pentru că eram, în mod categoric, prea mult pentru el.”

Dar și despre Yves Tanguy (pictor suprarelist): „Ținea foarte mult la mine și odată mi-a spus că aș fi putut obține de la el orice aș fi vrut; dar la acel moment eu încă eram îndrăgostită de Beckett.”

Sau despre bine-cunoscutul Marcel Duchamp care „a planificat expoziții pentru mine și mi-a dat cele mai bune sfaturi. Trebuie să-i mulțumesc pentru faptul că m-a introdus în lumea artei moderne.”

În același stil, Peggy vorbește despre Sir Herbert Read: „mă trata într-un mod asemănător cu modul în care îmi imaginam eu că o trata Disraeli pe regina Victoria. Cred că trebuie să fi fost destul de îndrăgostită  de el pe plan spiritual… Nu-i venea să creadă ce noroc are. Probabil avea convingerea că eu eram o ființă cerească.”

Deși este la un moment dat “îngrozitor de îndrăgostită” de Samuel Beckett și mai apoi de Max Ernst (cu care se și căsătorește), colecționara din Peggy pare să fie mereu cu câțiva pași înaintea femeii. În vreme ce austeritatea emoțională a limbajului atunci când e vorba de relații de dragoste poate să șocheze, talentul lui Peggy de a creiona în câteva cuvinte bine alese portretele artiștilor și pasionaților de artă cu care intră în contact este remarcabil.

FullSizeRenderAm extras din carte doar câteva astfel de portete:

Cocteau“Era atât de frumos, cu fața lui orientală prelungă și mâinile superbe cu degete ascuțite, încât nu-i pot reproșa încântarea pe care i-o producea propria lui imagine”

Jean Arp„sculptorul care era un excelent poet”

Kandinsky„bătrân minunat de 70 de ani, foarte vesel și fermecător”

Henry Moore„bărbat din Yorkshire, foarte direct și simplu, în jur de 40 de ani, care pe atunci preda artă ca să se întrețină”

Yves Tanguy„bărbat simplu din Bretania, de aproximativ 30 de ani, care fuseses ani de zile în marina comercială.”

Victor Brauner„avea grijă de pisica Manx a lui Tanguy, în timp ce acesta era la Londra. În fiecare zi, Tanguy trimitea o bancnotă de o liră pisicii, dar de fapt ea zi era destinată lui Brauner, care era foarte sărac.”

Andre Breton„un bărbat arătos, de vreo 40 de ani, cu un cap leonin și o claie mare de păr. Avea un aspect regal, dar manierele lui erau atât de formale și de perfecte, încât era dificil să te obișnuiești să fii tratat atât de politicos. Se purta foarte pompos și nu avea deloc simțul umorului.” Deloc neașteptat (:-)), avea „o soție suprarealistă”

Max Ernst „Era foarte frumos, deși se apropia de 50 de ani. Avea părul alb, ochi mari, albaștri și un nas atrăgător, care semăna cu ciocul unei păsări. Și o constituție minunată.”

Brâncuși„un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din nefericire a devenit prea posesiv cu mine și voia să îi dedic tot timpul meu. Îmi spunea Peghița…”; „Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el.”

Giacometti„semăna cu un leu în cușcă, cu capul lui leonin și o claie enormă de păr. Conversația și comportamentul lui erau extrem de suprarealiste și capricioase, asemenea unui divertisment de Mozart.”

Dar memoriile lui Peggy Guggenheim merită citite nu doar pentru a obține, la prima mână, astfel de “ferestre deschise” către lumea creatorilor de artă de la începutul secolului 20. Ele sunt și o mărturie fascinantă a modului în care s-a produs schimbarea modului de a vedea, simți și crea în zdruncinatul secol trecut.

Refuzul de care se lovește la Luvru atunci când solicită ajutor pentru a salva de la bombardament operele de artă colecționate de ea ar putea fi considerat amuzant dacă nu ar fi încă un semn la opacității marilor “specialiști” în artă din vremea respectivă (și nu numai). Colecția care nu a fost considerată demnă de valoare conținea la momentul acela “un Kandisky, mai multe Klee și Picabia, un Braque cubist, un Gris, un Leger, un Gleizes, un Marcoussis, un Delaunay, două tablouri futuriste, un Severini și un Balla, un Doesburg și un Mondrian de Stijl”, precum și “tablouri suprarealiste de Miro, Max Ernst, de Chirico, Tanguy, Dali, Magritte și Brauner”. În plus, avea “sculpturi de Brâncuși, Lipchitz, Laurens, Pevsner, Giacometti, Moore și Arp.”

Din cum se descrie, Peggy Guggenheim este un amestec fascinant de altruism în slujba artei și cult al personalității cu accente tipic americane. Astfel, pentru o persoană dispusă să ducă o viață monahală pentru a-i putea susține în continuare financiar pe artiștii față de care se angajase să facă asta (Jackson Pollock este unul dintre cei care, fără ajutorul ei, nu ar fi ajuns să creeze și să fie recunoscut), colecționara este surprinzător de mândră de faptul că are un pavilion separat, care îi poartă numele, la Bienala de la Veneția:

„ceea ce mă bucura cel mai multe era să văd numele de Guggenheim apărând lângă numele Marii Britanii, Franței, Olandei, Austriei, Elveției, Poloniei, Palestinei, Danemarcei, Belgiei, Egiptului, Cehoslovaciei, Ungariei, României. Mă simțeam de parcă aș fi fost o nouă țară europeană.”

În același context, lipsa declarată de atenție la detalii atunci când vine vorba de reputația personală vorbește despre o prezență mereu tonică și surprinzătoare, genul de persoană lângă care e foarte dificil să te plictisești:

„Deschiderea Bienalei era foarte formală, dar, ca de obicei, eu nu aveam deloc pălărie, ciorapi de damă sau mănuși și mă aflam într-o mare dilemă. Am împrumutat ciorapi de damă și un port-jartier de la o prietenă și, în loc de pălărie, am purtat niște cercei în fomă de margarete făcuți din mărgele se sticlă venețiene.”

M-aș fi așteptat ca la finalul unei cărți intitulate Confesiunile unei dependente de artă să pot afirma că am înțeles cine a fost Peggy Guggenheim și motivele pentru care și-a dedicat viața susținerii și promovării artei moderne.

Lectura cărții mi-a creat însă senzația că a existat o incongruența între multiplele fațete ale personalității sale, aceasta lăsând loc la interpretări mai mult sau mai puțin elogioase (și nu neapărat corecte) ale eforturilor sale, în epocă, dar și în posteritate… un motiv suficient de puternic să mă documentez în continuare pe acest subiect.

„Oamenii mă învinovățesc pe mine pentru ceea ce este pictura de astăzi pentru că eu am încurajat nașterea acestei noi mișcări. Nu eu sunt responsabilă. Acum 18 ani, în America exista un spirit pur de pionierat. O artă nouă trebuia să se nască – expresionismul abstract. Eu am stimulat-o. Nu regret asta. Ea l-a produs pe Pollock, sau mai degrabă Pollock a produs-o pe ea. Și doar acest lucru justifică eforturile mele.”

Save

Save

Save

Save

Save

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s