Citite

Prietenia noastră cea de toate zilele

Deschid cu interes cărți scrise de autori din limbi și țări pe care le vizitez mai rar prin intermediul lecturii. Caut să scap de sub presiunea „canonului”, de literatura „greilor”, nu pentru că nu aș considera-o valoroasă, ci pentru că mi se pare firesc să dăm o șansă tuturor vocilor care au curajul să se așeze pe hârtie. Măcar una. Măcar o dată.

Prietena mea genială de Elena Ferrante (tradusă la noi la Pandora M în 2015) mi-a confirmat că oferirea acestor șanse nu este, cel puțin pentru mine, timp pierdut. Chiar dacă, la prima vedere, cartea nu pare să facă efortul de a-și cuceri cititorul cu orice preț, pentru cei care au răbdare, surprizele plăcute nu întârzie să apară.

IMG_4369Elena Ferrante scrie despre prietenie. Scrie cu atenție, cu convingere, cu implicare. Scrie din interior, pictând tabloul relației dintre cele două personaje principale, Elena și Lila, în nuanțe fascinante, unele atât de subtile încât e greu să nu te lași vrăjit de profunzimea demersului narativ.

Suntem în Italia, mai precis în Napoli, într-un cartier măcinat de lupte între bande, de sărăcie, lipsă de educație, violență de toate felurile și le vedem pe cele două prietene crescând, apropiindu-se și depărtându-se, fizic, psihic și emoțional. Deși vocea care povestește este a Elenei, Lila apare inspirat ca un contrapunct, echilibrând introversiunea prietenei sale și aducând în ecuația relației lor mister, pasiune și curajul de a trăi viața la limită.

De la depășirea granițelor cartierului în care locuiau (și, implicit, a paradigmei de gândire în care crescuseră), la modul în care inteligența Lilei și ușurința cu care asimilează materii dificile chiar și atunci când nu mai merge la școală (practică obișnuită în familiile sărace din cartier) o împing pe Elena să uite mereu de „poveștile” negative pe care i le spun cei din jur și pe care ajunge să le creadă, toate etapele maturizării celor două prietene sunt prilej de neașteptate bucurii pentru cititor.

Sunt câteva momente care mi-au atras atenția în carte, poate nu atât prin dramatismul lor (căci Elena Ferrante nu se ferește să împingă situațiile la extrem), cât mai degrabă prin implicațiile lor psihologice.

Primul pe care aș vrea să îl evoc este cel al „dezvrăjirii” unui personaj controversat, cu aură profund negativă, un fel de Bau-bau al copiilor din cartier, Don Achille:

„Nu-mi venea să cred că eram acolo, în fața lui Don Achille, și Lila îi vorbea în felul acela și el o fixa perplex și în fundal se întrezăreau Alfonso, Stefano, Pinuccia și donna Maria care așeza masa pentru cină. Nu-mi venea să cred că era un om obișnuit, puțin scund, puțin chel, puțin disproporționat, dar obișnuit. De aceea, mă așteptam ca dintr-un moment în altul să se transforme.”

Această „ridicare a vălului” de pe una din imaginile puternic negative ale copilăriei îmi pare o modalitate inspirată de a marca una din etapele maturizării. Doar cine nu a avut nicio spaimă în copilărie, spaimă pe care, o întâmplare aparent banală, a spulberat-o ca un vis urât, va putea citi toată întâmplarea fără să o considere esențială pentru înțelegerea caracterelor celor două prietene.

Foarte aproape de această revelație a „normalității” celui pe care mintea de copil îl pictase în culori monstruoase, se află următorul pasaj care mi-a rămas aproape de suflet:

„M-a strigat din stradă, ne-am dus la lacuri, în locul unde îngropaserăm într-o cutiuță din metal banii de la don Achille, i-am luat și ne-am dus să o întrebăm pe Iolanda, papetăreasa care ținea expus în vitrină, cine știe de când, un exemplar al romanului Micuțele doamne îngălbenit de soare, dacă erau suficienți. Erau suficienți. Cum am devenit proprietarele cărții, am început să ne întâlnim în curte ca s-o citim fie în gând, una lângă cealaltă, fie cu voce tare. Am citit-o luni de zile, de atât de multe ori, încât cartea s-a murdărit, s-a zdrențuit, a pierdut partea din spate, firele au început să iasă, fascicolele să se piardă. Dar era cartea noastră, am iubit-o mult.”

O altă vamă a maturizării, prima carte cumpărată din banii personali, citirea împreună, trăirea împreună până la abolirea granițelor, una din etapele care poziționează iremediabil prietenia ca esență a vieții.

Pe tot parcursul cărții, pe măsură ce Elena și Lila parcurg, împreună sau separat evenimente care le stabilesc căile diferite pe care vor merge în viață, prietenia lor este descrisă cu măiestrie de Elena Ferrante, cu tot amestecul ei de dragoste și ură, invidie și nemulțumire, fascinație și dependență. Și dacă, așa cum spuneam, vocea care evocă filmul ce se derulează în fața ochilor noștri este cea a Elenei, Lilei îi este dat să clarifice, genial și realist, întrebările lăsate în aer de cea care a provocat-o întotdeauna, fără să își dea seama, să fie cea mai bună variantă a ei: cea mai bună prietenă.

Fragment

Save

Anunțuri

Un gând despre „Prietenia noastră cea de toate zilele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s