Citite

Războiul nu are chip de femeie, dar delirul ideologic nu are preferințe de sex

Svetlana Alexievici, scriitoare de origine belarusă, este câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură în 2015 pentru „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinţei şi curajului în vremurile noastre”(Comitetul Nobel de la Stockholm).

Motivația juriului explică într-un mod cât se poate de transparent mecanismul de acordare a acestui premiu atât de râvnit. Astfel, ceea ce atârnă covârșitor în balanță este, cred, impactul social al operei și mai puțin arta scriiturii. Abia acum și prin prisma acestei înțelegeri pot să mă resemnez cu gândul că un Cărtărescu nu va câștiga niciodată acest premiu (cărțile lui sunt mai degrabă o fugă din realitate, din istoric și din politic, o evadare amețitoare într-un univers care nu oferă răspunsuri sau soluții imediate pentru o umanitate intens iluzionată).

Nu am fost niciodată un mare fan al cărților manifest, le citesc însă pentru că le înțeleg rostul și importanța într-o lume care se pierde periculos de mult în (dez)iluzii ideologice. Citesc însă cu pasiune și consumându-mă până la lacrimi jurnale și memorii, epistolare și povești de viață. Am plâns citind Jurnalul Annei Frank sau Vladimir Streinu, tatăl meu de Ileana Iordache Streinu, Scrisorile către Monica de Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu și seria de cărți despre familia Pillat (îngrijită de Monica Pillat).

13339468_1793420504211324_4664226834200354009_nIdeologiile nasc războaie. Războaiele nasc monștri de ambele sexe. Poveștile femeilor sovietice care au luptat în linia întâi în al Doilea Război Mondial (din Războiul nu are chip de femeie, Editura Litera, 2016) m-au îngrozit nu doar prin anvergura răului pe care îl descriu inserat în toate detaliile de viață, ci și prin faptul că stau mărturie pentru delirul pe care ideologia comunistă l-a putut induce, pornind de la ea de acasă, și răspândi, mai abitir decât ciuma din Evul Mediu, pentru a distruge lumi întregi.

Am aflat, șocată, cum copile de 16 ani s-au oferit voluntare ca să își apere țara și s-au zbătut să ajungă acolo unde „se trage”. Am citit cum mame și-au abandonat copiii ca să ajungă să lupte (a se citi „să omoare”), cum alte mame au plecat cu copiii atârnați de ele la război și au mărșăluit cu ei în brațe sau i-au ținut izolați în locuri insalubre, cu gândul prioritar de a fi prezente în toiul luptei, cum părinți și-au trimis fetele abia ieșite din adolescență să moară în tranșee, nu pentru că ar fi fost obligați, ci pentru că așa au simțit că trebuie să facă. Am citit și m-am cutremurat. Am citit și mi-am dat seama că o ideologie care a putut denatura în felul acesta esența umanității nu avea cum, odată zgândărită să iasă din cuibul ei, să nu facă un asemenea prăpăd asupra tuturor nevinovaților și neștiuților cărora le-a negat dreptul la viață, la fericire în numele unei iluzii.

Înțeleg că și celelalte cărți ale Svetlanei Aleksievici sunt construite în mod asemănător, adunând într-o țesătură complexă povești ale celor care au trecut prin atrocități (din păcate, nu puține) și cred că genul acesta de mărturii sunt esențiale pentru exercițiul necesar al rememorării, pentru că suntem blestemați să retrăim lecțiile pe care nu le-am învățat.

Pe de altă parte, o carte cum este Războiul nu are chip de femeie îmi pare periculoasă la vârsta euforiilor ideologice. Sunt puține vocile din carte care povestesc despre răul absolut instalat de Stalin după „Victorie”, despre comportamentul inuman al soldaților sovietici în țările prin care au trecut, cu nimic mai nobil decât cel al naziștilor. Pentru o minte fragedă, încă nefamiliarizată cu abisurile de inumanitate ale nazismului și comunismului în egală măsură, mesajul ar putea fi unul periculos : că, într-un fel, războiul acesta, cu evidente și inconfundabile trăsături pronunțat masculine, a fost doar unul de eliberare de sub ocupație străină, doar o formă de „apărare” de „cizma nazistă”, efort care, în final, iată, a „curățat” Europa de pericolele extremismului de dreapta. Da. Poate. Dar cu ce preț? Și în ce sistem de gândire (decât unul profund viciat) poate un rău vindeca un alt rău?

Doar dacă parcurgi în prealabil sau în paralel volume de memorii sau biografii care stau mărturie pentru eroarea profundă a comunismului și răului pe care el l-a introdus în lume, fără subtilități sau nuanțe, poți extrage sensul mai înalt al unui astfel de volum, cel despre război ca apanaj al unei masculinități care distruge aleatoriu, gratuit și… inutil. Sper că celelalte cărți ale scriitoarei belaruse clarifică mesajul și îl pun în lumina corectă (Vremuri second-hand promite să facă asta, motiv pentru care chiar îmi propun să o citesc.)

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s