Citite

Nu uitați să treceți pe la Serafim

Atunci când plâng la finalul unei cărți, cuvintele pentru a descrie ce a însemnat experiența citirii ei îmi vin greu. Așa se face că, de aproape o săptămână de când am terminat Darul lui Serafim de Simona Antonescu, mi-am tot făcut curaj și notițe pentru a pune pe hârtie câteva din lucrurile care cred că merită spuse despre cel mai recent roman al celei care, în vara anului trecut, m-a vrăjit cu Fotograful curții regale.

Senzația mea, pe parcursul lecturii dar mai cu seamă la final, a fost aceea că mă aflu în fața unei minunate broderii ale cărei modele, repetitive sau neașteptate (începutul este identic pentru 3 din cele 4 părți ale romanului) dau sensul cărții și limpezesc misterul fără a-l destrăma.

„Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerșetor își închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar și o umbrelă cu toate spițele rupte. Sprijinise vreo două spițe de pervazul ferestrei de la parter, încă vreo două de scara ce cobora înclinat pe peretele casei și una între crengile liliacului din curtea Bisericii Amzei. Liliacul era golaș în ultimele zile ale lui noiembrie.

Mai mult ca să-i răsplătească strădaniile, umbrela stătea.

Ploaia rece de noiembrie și luminile vreunui automobil întârziat puneau șiraguri de mărgele pe buza fiecărei trepte. Bătrânul cerșetor își strânse umerii sub haina ostășească, ducându-i mult spre spate – cum fac vulturii când coboară din zbor și își strâng pe spate aripile – împingând în același timp gâtul în față.

Gestul fu scurt și, pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie.

Privi mulțumit la șirurile lui de picaturi strălucitoare de pe buza treptelor.”

IMG_3996Simona Antonescu are talentul marilor creatori care nu scriu povești, ci creează vieți. Nicolae Malaxa, Aglăița Vlădoianu, Matei și Luca Moruzi Slătineanu nu sunt doar niște personaje care ne aduc aminte de farmecul (idealizat sau nu) al Bucureștiului interbelic. Ei sunt vieți autentice la care avem privilegiul să fim martori pentru că autorul știe să ni-i arate nu doar în ceea ce fac ci și în ceea ce sunt în ființa lor cea mai profundă.

Pentru a reuși acest lucru, în prima parte a cărții, scriitoarea folosește timpul narațiunii precum lutul, îi dă forma dorită și nu se sfiește să jongleze între trecutul și prezentul personajelor pentru a ne convinge că, dacă am întinde mâna, chiar i-am putea atinge. Povestea neamului Malaxa, a strămoșilor care au luat drumul pribegiei și și-au creat o altă soartă într-o țară străină este un astfel de exemplu al măiestriei de povestaș a autoarei.

„În ultima primăvară petrecută în Ținutul Zagoriei, tot leagănul fusese acela care dăduse semn că plecarea este aproape. Putrezite de anii scurși, ori numai supunându-se unor porunci mai înalte, cele patru frânghii cedară într-o seară, și covățica se lovi cu putere de dușumele, fărâmând vasul din ea și umplându-se toată de monede strălucitoare. Ai casei mai întâi înlemniră, privind când la leagănul plin cu bani, când la capetele frânghiilor ce rămăseseră spânzurate de grindă. Cel dintâi își reveni Mihalache:

– Ăsta-i semn, spuse el, și mâna lui se ridică, îndemnată pe dinăuntru de forțe nevăzute, și însemnă o cruce bogată pe trupul vlahului.”

Povestea se țese mai departe cu fir împletit de mister, căci Simona Antonescu știe să dozeze cu justă măsură limbajul cu reverbații arhaice pentru a da cadență și ritm evenimentelor:

„Inimile le intrară la loc în piepturi. Nu erau pierduți. Dumnezeu nu uitase de ei și nici nu voia a-i pregăti pentru prăpăstii. Își zâmbiră unii altora ca pruncii care văd că s-au speriat degeaba și puseră picioarele în pământul moale al malului.”

Pe undeva, povestea neamului Malaxa mi-a semănat prin intensitate și persistență cu cea a neamului Badislavilor (din Orbitorul lui Mircea Cărtărescu), dar și cu modul în care Sadoveanu reda atmosfera în Hanu Ancuței. Probabil că acesta este doar unul din motivele pentru care am intrat în rezonanță cu personajele și cu destinele lor.

Obișnuită cu jocul între prezentul și trecutul lui Nicolae, schimbarea de registru din partea a doua a romanului m-a luat prin surprindere. M-am regăsit în Bucureștiul interbelic pe care îl simțisem în prozele lui Mihail Sebastian sau pe care îl revizitasem cu nesaț în cărțile Ioanei Pârvulescu.

Dar Simona Antonescu face mult mai mult decât să îmi aducă aminte de alți scriitori care mi-au rămas aproape de suflet, ea descrie „lumea pestriță a Bucureștilor”, viețile domnișoarelor din protipendada capitalei, poveștile servitorilor fideli, cu viziunea proaspătă a celei care nu este doar în trecere printr-un timp apus și un spațiu ale cărui coordonate se cer reconstituite (și, implicit, reinventate) cu detaliu de iscusit meștesugar.

„Porniseră în cea dintâi zi către Magazinul Solavici, pe Lipscani la numărul 37, cu gând să se inspire din modelele de acolo, apoi să târguiască mătase, catifea, poplin pentru dedesubturi și lenaj și să se oprească alături, la Dama Elegantă, unde lucra Lulu, croitoreasa ce-i cosea încă de când era elevă.”

Pentru mine, este prea puțin relevant dacă Bucureștiul din Darul lui Serafim este asemeni celui din anii 1930 (deși este evidentă munca de cercetare din spatele tuturor detaliilor care dau culoare textului). Mult mai important mi se pare faptul că, în ochiul celui care citește, povestea se susține fără niciun dezechilibru și fără note false. Broderia despre care vorbeam la început se țese cu fiecare cuvânt, fără ezitare, cu tușe precise și adesea savuroase:

„- fiecare candidată trebuie să aibă treci costume: costum sport sau de stradă, costum de plajă și rochie de seară. În ce privește costumul de plajă, pantalonii acestuia trebuie să fie de o lungime convenabilă;

– se interzice folosirea fardurilor de orice fel. Se interzice folosirea corsetelor, a brasierelor, a vopselurilor de păr ori sprâncene. Candidatele se vor prezenta în fața juriului naturale, sub stricta pedeapsă a eliminării imediate în caz contrar.”

Dacă povestea lui Malaxa este un exemplu remarcabil de modelare a timpului precum lutul, iar cea a Aglăiței Vlădoianu un exercițiu elegant de reconstituire a Bucureștiului (aproape mai real în narațiune decât în fotografiile de epocă), al treilea destin, al celor doi frați gemeni, Matei și Luca, recurge, cu perfect stăpânită intensitate narativă, la tehnici cinematografice inedite. Poveștile copiilor și ale părinților lor (mai cu seamă cea a mamei) sunt intercalate cu destinele servitorilor familiei (Serghei) sau ale unor personaje aparent nesemnificative (gunoierul care aduce în fiecare săptămână nasturi pentru colecție, femeia care vinde pere la intrarea în spital etc). Citind, ai senzația că privești printr-un caleidoscop în care lumina îți joacă feste și pune accentul (neașteptat dar în același timp revelator) asupra unor detalii nebănuite.

Tot la tehnicile cinematografice m-a dus gândul atunci când am parcurs, cu răsuflarea tăiată, scena atent regizată a accidentului. Metoda derulării imaginilor cu încetinitorul sporește exponențial dramatismul momentului și îi atrage atenția cititorului asupra detaliilor pe care, la viteza obișnuită a textului, narațiunea le-ar fi ratat iremediabil:

„Privirile lui drepte, purtând în ele alte lumi, le întâlniră pe ale copilului. Matei se simți apărat de puterile cerșetorului așa cum nu se simțise niciodată. Clipi cu un surâs, și când genele lui se ridicară din nou, în locul lui Serafim văzu o fată frumoasă, cu mantoul și rochia șiroind de apă, ce încerca să se ascundă sub o umbrelă mărginită cu dungi late, albe.”

Oricât de mult mi-aș dori să comentez finalul cărții, nu o voi face. Ar însemna să le răpesc, celor care citesc aceste note de lectură înainte de a citi Darul lui Serafim, bucuria descoperirii unei mare prozatoare.

Înainte, însă, de a încheia aceste rânduri, aș vrea să insist pe credința cu care m-am desprins și de acest roman, aceea că marea miză a literaturii de calitate s-ar putea rezuma și așa: „povestea este reală dacă ai curajul să crezi”. Abia atunci când îți permiți să nu mai aștepți cu orice preț dezlegarea misterului, te poți bucura de o înțelegere superioară a jocului binelui și al răului: în carte…ca și în viață. Pentru eleganța și frumusețea cu care Simona Antonescu mi-a transmis această lecție, îi mulțumesc, cu plecăciune, încă o dată.

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre „Nu uitați să treceți pe la Serafim

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s