Citite

Conștiința – sursa umanității și cauza nevrozelor

Înainte de începe să scrii despre cartea Amprenta omului de Sebastian Faulks trebuie să îți scoți pălăria (fie ea și una imaginară). A scrie despre esența umană, originea conștiinței și sursa nevrozelor, despre boli mintale și tratamentele lor la final de secol 19 este, din start, o întreprindere atât de ambițioasă încât impune respect.

A scrie însă cu perseverență și făcând dovada orelor lungi de documentare, adoptând poziții tranșante pe subiecte științifice pe care muritorul de rând rareori își permite să le atingă este, în sine, motiv de admirație care trebuie manifestată ca atare.

Sebastian Faulks nu este neurolog, psihiatru sau psihanalist. Nu este nici măcar psiholog iar ceea ce este clar, odată ce începi să îi citești cărțile, e că scrisul este pentru el mai mult decât o meserie: este un mod de a trăi. Astfel, abordarea subiectului atât de sensibil al nebuniei umane (în contextul încă primitiv al peisajului medical din secolul 19) este, pentru el, un motiv de documentare atentă și profundă, ale cărei dovezi sunt evidente pe tot parcursul cărții.

Odată ce am conștientizat acest efort remarcabil de documentare și așezare în notă ficțională a unui subiect cu un grad extrem de dificultate, pot spune că experiența mea ca cititor al cărții a fost una mai degrabă heterogenă. Mi-a plăcut dar nu m-a cucerit, am citit-o cu entuziasm dar și cu disperare, am devorat-o cu abnegație, dar am pus-o jos cu bucuria că s-a terminat.

Nu am închis cartea cu încântarea cu care m-am desprins de Cântecul păsărilor ci, mai degrabă, cu ușurarea pe care o am atunci când termin o alergare pe bandă. Știu, comparația poate să pară ciudată, chiar forțată, dar nu știu cum altfel să explic senzația de epuizare și „alergare pe loc” cu care am parcurs (în diagonală, trebuie să mărturisesc) fragmente întregi dar mai cu seamă ultimele 200 de pagini ale romanului.

Voi vorbi oricui mă întreabă de Sebastian Faulks despre extraordinara sa capacitate de a crea lumi interioare (mai ales masculine 🙂 ) cu o consistență care o depășește cu mult pe cea a realității ficționale externe. Gândurile personajelor, trăirile pe care le conturează sunt adevărate perle de măiestrie scriitoricească, modele de studiat și „lecții” pentru scriitori aspiranți.

Atunci când Jacques spune la începutul cărții:

„Ăsta-i genul de alegere pe care o pot face (…) Să mă uit în jos la picioare, să-mi simt murmurul inimii, durerea surdă a mușchilor, sau să-mi ridic ochii și să văd forma satului aproape invizibil și să știu unde se află în lume”.

sau

„Dumnezeule, fă din mine un om mare. Fă-mă bun. Amin.”

legătura cu personajul devine atât de puternică încât ești, teoretic, pregătit, ca cititor, să îi ierți derapajele ulterioare, să îi scuzi extremismele (nevoia de a găsi în toate simptomele pacienților pe care îi tratează dovada unei afecțiuni psihice) și să îi stai aproape în munca sisifică de a găsi leacul pentru boala lui Olivier (fratele său, bolnav de schizofrenie).

E normal, așadar, să te aștepți ca prietenia cu celălalt personaj central al romanului, Thomas Midwinter, să potențeze pe de o parte extremele și să le echilibreze în demonstrația tezei centrale a cărții: cea referitoare la sursa maladiilor poziționate (concret sau nu) la nivelul minții.

Ori tocmai aici a intervenit, pentru mine, problema. Interesat să integreze cât mai complet și complex teoriile medicale de la momentul respectiv (sfârșit de secol 19), autorul îmi pare mult prea preocupat să construiască figurile celor doi specialiști în opoziție și prea puțin aplecat asupra a ceea ce sunt dincolo de ceea ce fac.

În mod similar, construiește personaje feminine pentru că are nevoie de ele pe post de cutii de rezonanță. Și ele sunt, într-un fel sau altul, cazuri tratate sau tratabile dar și lor pare adesea că le lipsește consistența reală. Ca să fie mai clar, ele sunt mai mult personaje și mai puțin personalități. Autorul le conturează mai degrabă monocrom, făcând apel la una din trăsăturile lor dominante: soția devotată, mama, amanta etc. Pe tot parcursul cărții, ele par să aibă foarte puține dileme, viața lor decurge previzibil și, chiar și în contextul în care scenariul pare să derapeze, ele se mențin nemișcate pe poziții fără să fie afectate la modul profund și pe termen lung.

De fapt, dacă mă gândesc bine, relațiile interumane puțin prea schematizate m-au frapat și în Cântecul păsărilor, dar acolo acest aspect m-a deranjat mai puțin. Motivul este probabil legat de faptul că personajul central, Stephen, nu îl obligă pe Faulks să penduleze, se poate concentra doar pe el, pe viața sa interioară și pe interacțiunile exterioare care le dau naștere fără să fie nevoit să demonstreze o teză cu orice preț.

De exemplu, este surprinzător pentru mine, având în vedere forța narativă a autorului, cât de puțin pare să înțeleagă Faulks și să prezinte în deplinătatea paletei „coloristice” dragostea. Mai ales în Amprenta omului, iubirea pare să fie prezentată tot ca un punct pe lista de argumente care susțin tema centrală, toate manifestările ei fiind surprinse mai degrabă sub forma unui ritual și mult prea puțin în impactul lor emoțional asupra celor implicați. Chiar și atunci când ea dă naștere la trăiri intense, acestea acoperă un repertoriu mai degrabă limitat: fericire casnică extatică sau pasiune animalică dezlănțuită cu scurte (dar superficiale) perioade de căutare a perechii ideale. În acest context, imaginile maternității îmi par asemănătoare unor cărți poșstale. Durerile facerii nu sunt semnificative, dragostea pare să vindece tot, oricum și oricând, incestul este doar o altă întâmplare a vieții peste care soția înșelată trece cu capul sus și, în acest proces, îl ajută și pe soțul care a călcat strâmb să își depășească suferința.

FullSizeRender(1)La rândul lor, personajele masculine dau impresia că ajung să se îndrăgostească pentru că așa e „cursul vieții”. Ceea ce părea să fie o dragoste subtilă și definitivă între Jacques și Sonia, își pierde treptat din relevanță pe parcursul romanului și devine o rutină explicabilă, poate, prin prisma cutumelor culturale la vremea respectivă dar dezamăgitoare la nivel ficțional. Cumva, pentru a salva lipsa unei tensiuni amoroase reale, autorul introduce spre final o poveste incestuoasă cu un personaj feminin construit pentru a servi exclusiv acestui scop, personaj fără o identitate reală în afara scenelor de amor. Detaliile relației sexuale, deși pe alocuri suficient de „fierbinți”, nu îmi par a avea mai mult de un rol de pigmentare a firului narativ. Da, teoretic ele dau naștere unei dileme în care Jacques trebuie să decidă ce să facă referitor la această relație extraconjugală, dar concluzia că poate să meargă mai departe așa, fără să își recunoască vina și punând episodul pe seama „umanității” sale imperfecte, îmi pare extrem de facilă, mai ales pentru  o minte, teoretic, mult mai complexă decât cea a burghezului de rând.

De aceeași schematizare suferă, în opinia mea, și relația dintre Thomas și Kitty. Deși are un debut care promite (ea este pacienta pe care Jacques a diagnosticat-o greșit și pe care Thomas o salvează), povestea pare să piardă din culoare după nașterea copiilor și să rămână un detaliu invocat arareori pentru a da viață nuanțelor personalității lui Thomas. Soția sa este femeia frumoasă care îi ascultă prelegerea și îi oferă susținere necondiționată, în vreme ce relația lui Thomas cu copii lor (cele două gemene) este aproape inexistentă.

În roman, călătoriile celor două personaje masculine oferă autorului suficiente ocazii pentru a-și demonstra forța narativă. Rolul lor în viața celor doi medici este acela de a oferi șansa voiajului inițiatic și revelator, în consecință, scrisorile pe care aceștia le scriu în aceste etape fiind, probabil, printre cele mai fascinante pasaje din carte. Mai puțin fascinante și, pe alocuri forțate, sunt conferințele pe care Faulks alege să le includă în roman. Deși ne aflăm, evident, în fața unei forme superioare de popularizare a științei, caracterul lor teoretic și lungimea excesivă le face pe alocuri plicticoase și forțate, după părerea mea.

Aș fi preferat să văd mai multă trăire pe toate planurile existenței umane și mai puțină demonstrație a unor curente științifice, dar nu acesta este motivul pentru care nu așez cartea în topul preferințelor mele (deși pe Sebastian Faulks voi continua să îl citesc cu pasiune). Atâta vreme cât teza romanului (demonstrația faptului că ceea ce ne face umani poate deveni, printr-un derapaj imposibil de catalogat datorită multitudinii sale de variante, sursa nebuniei noastre ca specie) este îndestulător exemplificată și teoretizată în primele două treimi ale romanului, restul demonstrației îmi pare o subliniere excesivă a unui mesaj care, odată abuzat, pare să își piardă din prospețime și, ca atare, din impact.

E ca și cum cineva îți explică o glumă de mult mai multe ori decât este necesar. Indiferent cât de multe dovezi ți-ar oferi pentru a te ajuta să înțelegi exact despre ce e vorba, vine momentul când termini cartea și o pui jos trăind un catharsis răsturnat. Personaje alături de care te-ai străduit să trăiești timp de mai mult de 800 de pagini se pierd în negură și rămâi cu întrebarea: „qui bono?”… o întrebare cel puțin nedreaptă din perspectiva tuturor celor care s-au străduit și încă mai încearcă să găsească vindecarea maladiilor minții.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s