Citite

Alice sau deziluziile romantismului

Pe 17 februarie, la lansarea cărții Sex, shopping și un roman de Alain de Botton, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Marius Constantinescu sublinia pluridisciplinaritatea lui Alain de Botton, remarcând modul în care acesta se pricepe la orice: de la iubire la religie, de la ateism la sociologie, de la călătorii la psihologie și dragoste etc.

Fascinată de spiritul renascentist al lui De Botton după ce citisem The Art of Travel, Religia pentru atei, Status anxiety și The Consolations of Philosophy, am purces la lectura cărții publicate a doua oară la Humanitas cu aceeași relaxată încântare cu care îl ascult sau îl citesc întotdeauna. Și, de parcă nu era suficientă admirația mea pentru modul în care Alain de Botton a dovedit că orice subiect, oricât de mundan, poate fi tratat cu profunzime și trecut prin lentila unei puteri de înțelegere superioare, cartea mi-a depășit așteptările.

Așa cum menționa și T. O. Bobe, prezent la lansare, cei care vor căuta în ea sex sau shopping riscă să fie sever dezamăgiți, cartea lui De Botton depășește tema comună a poveștii de amor și face o minuțioasă radiografie a unei relații de dragoste dintre două persoane cât se poate de asemănătoare cu cele pe care le întâlnim în viața de zi cu zi (în oglindă sau pe stradă :-)). În plus, așa cum am citit-o eu, cartea îmi pare un voiaj inițiatic al eroinei, Alice, și asupra ei și acestui „drum” aș vrea să insist în cele ce urmează.

Sex, shopping și un roman este, în fond, o ilustrare a tezei lui Alain de Botton despre diferențele dintre ficțiunea romantică și cea clasică*, Alice (eroina principală) fiind o Madame Bovary în variantă modernă. Spre deosebire de Flaubert, însă, de Botton este foarte departe de a pune semnul de egalitate între sine și personaj, cartea frapând cititorul mai puțin obișnuit cu demersul analitic al autorului-filosof prin lipsa de acțiune și permanenta pendulare între observarea faptului de viață și analizarea tuturor implicațiilor posibile. E ca și cum autorul ar suprapune peste filmul existenței personajelor sale o enormă lupă care surprinde motivațiile culturale, filosofice și psihologice ale gesturilor și alegerilor celor doi „îndrăgostiți”.

Ca la orice carte construită pentru a ilustra o teză, există, cel puțin teoretic, riscul ca personajele să fie conturate foarte schematic. Alain de Botton nu cade însă în această capcană. Eric și mai cu seamă Alice nu sunt sub nicio formă colecții de calități și defecte menite să îi susțină demonstrația, ci personalități minuțios de bine conturate, cu nuanțe și fațete neașteptate care dau culoare și viață cărții.

Eroina este poziționată, încă de la a doua pagină a romanului, în tabăra „romanticilor” convinși (aproape incurabili). Nu-și poate imagina viața decât lângă persoana perfectă, încărcată de magie, căutând „uniunea sufletească atât de elocvent descrisă de poeți și regizori de film pe tărâmul vrăjit al esteticii.” În acest context, toate „ingredientele” relației trebuie să fie perfecte: „un sărut reușit trebuia să fie egal – dacă nu să rivalizeze – cu a face dragoste cu un partener talentat.”, cel lăngă care stă alături la cinematograf trebuie să facă dovada „esenței unui suflet care găsește tandre analogii cu esența altuia.”

Cu aceste date de bază, nici nu este de mirare că Alice pornește la drum, în relația cu Eric, „îndrăgostită de dragoste”, o anomalie emoțională frecventă de altfel și pe care autorul o analizează în stilul său inimitabil:

„În loc să spună simplu că X e minunat, îndrăgostitul-de-dragoste gândește mai întâi: Nu e minunat că am găsit pe cineva atât de minunat ca X? Când Eric se opri să-și lege șireturile în mijlocul podului Battersea, Alice nu gândi numai: „Nu e adorabil, cum își leagă șiretul?”, ci și „Nu e minunat că am în fine pe cineva despre care să cred că își leagă șiretul într-un mod adorabil?”.

Pendularea permanentă a lui Alice între trăirea efectivă a poveștii de dragoste și punerea ei în perspectivă, prin ieșirea din moment și analizarea gesturilor, cuvintelor și atitudinilor dintr-un „afară” încărcat de așteptări romantice, este una din modalitățile prin care de Botton creează tensiune în carte și cultivă curiozitatea cititorului pentru ceea ce va urma. Acest joc al oglinzilor (pentru că, dincolo de vocea interioară a personajului principal există discursul analitic omniscient al autorului) mută lectura la un nivel elaborat, de unde și riscul ca romanul să fie perceput ca fiind excesiv de static.

Pe Alice, autorul o observă cu îngăduință și amuzament. Restaurantul unde își dorea să ajungă pentru că „alții au decis că e în vogă” sau carpaccio-ul de somon pe care îl laudă „cu un entuziasm care fusese inițial făurit de apetitul și stiloul altcuiva”, dorința de a-și „revistiza lumea”, pentru că are nevoie să fie înconjurată de „ființe perfecte pe fundalul unor ziduri de piatră acoperite cu mușchi, prezentând colecțiile de toamnă (…)”, sunt tot atâtea dovezi ale unei aparente forme de superficialitate asemănătoare cu cea a înaintașei ei, Emma Bovary.

„Doamna Bovary citea romane romantice, Alice, o visătoare modernă, citea reviste, dar între cele două activități existau importante legături structurale. În ambele cazuri, romanul și revista funcționau ca fereastră/vitrină către o altă lume, mai fermecată, și stimulau dorința prin aceea că practicau o formă de „realism” deosebit de evoluată și de înșelătoare.”

Și totuși, în pofida tonului mai degrabă misogin, Alain de Botton îi dă cititorului șansa de a înțelege motivațiile emoționale și atitudinile protagonistei, sistemul ei de valori și lipsa aparentă a identității prin prisma poveștii ei de viață. Alice este, în fond, un produs al mediului în care s-a format, cu părinți prea ocupați ca să se ocupe de ea, relații superficiale menită să satisfacă temporar „furtuni” specifice anumitor vârste, handicapuri emoționale, nevoi de acceptare necondiționată etc.

IMG_3473(1)Autorului nu îi scapă nimic din ceea ce ar putea explica nesiguranța și fragilitatea emoțională a eroinei. O vedem încercând să poarte discuții mai profunde cu Eric, analizându-și reacțiile și poziționându-se în defensivă, renunțând să vorbească pentru a nu strica echilibrul aparent, descoperind, pas cu pas, incompatibilitatea cu cel alături de care se imagina trăind „ca în reviste”.

Inevitabil, povestea celor doi se transpune pe parcursul cărții într-o ecuație a puterii. Astfel, revelatorie pentru înțelegerea mesajului textului devine evocarea teoriei stendhaliene privind echilbrul în dragoste:

„Stendhal sugera în mod pesimist că întotdeauna există o persoană care iubește mai mult decât cealaltă și, prin urmare, în mod implicit, într-o relație partenerii vor fi întotdeauna conștienți de putere. Numai când ambele părți așază mize egale pe talerele balanței, numai atunci când unul din parteneri spune „Te iubesc”, iar celălalt răspunde absolut firesc „Și eu te iubesc”, existența puterii poate fi uitată. Altfel, cea mai mică divergență poate semnala reapariția ei.”

Tributară ideilor sale romantice despre cum ar trebui să arate procesul de îndrăgostire și povestea efectivă de cuplu, Alice își clădește, pe tot parcursul cărții, o colecție de dezamăgiri. Faptul că nu reușește să le verbalizeze decât în momentul în care echilibrul precar al puterii (așa cum este el descris de Stendhal) începe să încline în favoarea sa este o dovadă în plus a minuțiozității cu care de Botton lasă să apară fisurile, atât la nivel de realitate cât mai cu seamă la nivelul percepției ei.

Momentul în care se schimbă balanța puterii îmi pare și momentul în care autorul începe să o reabiliteze pe Alice. În vreme ce masculul rămâne egal cu sine, refuzând să-și manifeste emoțiile și evitând discuțiile dificile despre sensul relației, Alice reușește să se poziționeze diferit, paradoxal chiar din interiorul sistemului de valori care a adus-o în situația în care nu se simte bine.

Ca lucrurile să fie cât se poate de clare, de Botton nu îi oferă o revelație absolută, ea fiind în continuare incapabilă de orice „resursă de ironie autoreferențială” în ceea ce privește dragostea (se ia mult prea în serios în cea mai mare parte a timpului). Totuși, Alice reușește să își asume consecințele verbalizării nemulțumirilor sale și să treacă dincolo de teama de a fi respinsă pentru că îndrăznește să afirme că „nu toate uneltele de grădinărit sunt cazmale” și că există o complexitate a cotidianului care nu poate fi respinsă la nesfârșit.

Ultima oglindă în care Alice își relevă toate fațetele personalității este cea a relației cu Philip. Deși apariția acestuia în economia romanului este cât se poate de previzibilă și rostul existenței sale mai degrabă demonstrativ, prezența lui Philip îi dă ocazia eroinei să-și depășească iluzia unicității.

„Asta neînsemnând că n-ar fi existat sute de clone ale ei la Londra, Paris sau New York, cu aproximativ aceeași poveste și același stil de viață, ci mai degrabă că ea conținea mai mult decât o singură versiune a sa, în funcție de persoana cu care se găsea. Și, mai mult, admitea că unele din aceste versiuni ale sale erau mai bune, mai ea însăși, decât altele.”

Pentru o romantică incurabilă, această revelație îmi pare critică. Cel puțin la nivel teoretic și, spre deosebire de Eric care abia la finalul cărții își mărturisește dragostea, fără să fi înțeles sau simțit cum este, de fapt, persoana de lângă el, lui Alice i se oferă șansa să se reinventeze. Aici se încheie demonstrația, autorul lăsându-i cititorului curiozitatea de a specula o posibilă continuare a poveștii într-o nouă cheie emoțională, cu cel puțin la fel de multe implicații filosofice care, așa cum ne-a demonstrat Alain de Botton, fac deliciul oricărei povești, mai ales a uneia de dragoste.

–––––––––––––––––––––––––––––-

*Pentru înțelegerea cărții, este importantă diferențierea pe care Alain de Botton o face între abordarea romantică și cea clasică a dragostei în literatură, în articolul recent apărut Why Romantic Novels can make us unlucky in love.

Astfel, dacă suntem de acord că ceea ce citim are un rol esențial în definirea modului în care ne raportăm la lume, viață și ceilalți, în opinia lui Alain de Botton, romantismul ca modalitate de trăire și înțelegere a dragostei este o variantă cât se poate de păguboasă, viabilă doar la nivel de ficțiune și sortită unui eșec lamentabil odată ce căutăm să îi aplicăm rețetele în viața reală. La polul opus, de Botton definește ceea ce, dihotomic vorbind, putem înțelege prin clasicism, o viziune cu „picioarele pe pământ” a relațiilor interumane și care, odată propusă ca model de viață, are mai multe șanse de a scrie o „poveste cu final fericit”.

Pentru a înțelege mai bine diferența dintre dragostea romantică și cea clasică, așa cum este ea prezentată de Alain de Botton, iată câteva caracteristici la antipozi: în ficțiune, romantismul se va concentra doar pe modul în care cei doi îndrăgostiți ajung să formeze un cuplu, nu poate fi vorba despre o poveste de dragoste pentru că singurul lucru despre care se discută este modul în care începe idila. La polul opus, romanul clasic de dragoste insistă pe faptul că problema reală nu este aceea de a găsi un partener, ci aceea de a învăța să trăiești cu el, să îl suporți și să fii la rândul tău suportat pe termen lung. În plus, în viziunea romantică asupra lumii și iubirii, faptul că cei doi protagoniști muncesc (și sunt stresați din diverse motive care au legătură cu ceea ce fac pentru a-și câștiga existența) nu afectează în niciun fel echilibrul dintre ei. În romanul clasic, însă, munca face o parte integrantă din viață, are o influență majoră asupra modului în care ne clădim relațiile din sfera vieții personale și poate chiar distruge o poveste de dragoste.

În același registru, în vreme ce copiii sunt rareori prezenți în poveștile romantice sau, atunci când sunt introduși de autor, apar doar ca simple simboluri ale dragostei, lipsiți de personalitate și prezenți doar la nivel superficial pentru a întregi o imagine idilică, în poveștile clasice de dragoste, relațiile sunt orientate către „producerea” și creșterea copiilor. Aceștia au șanse mari să distrugă pasiunea care i-a făcut posibili, forțând povestea vieții celor doi să-și schimbe dramatic registrul de la sublim la cotidian.

Aflați de ce poveștile romantice riscă să ne facă nefericiți în dragoste citind tot articolul lui Alain de Botton: Alain de Botton on why romantic novels can make us unlucky in love

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s