Citite

Despre Coca, cu simpatie

Săptămâna trecută m-am „împrietenit” cu Coca. Să nu vă imaginați că a fost genul de prietenie care se leagă la prima vedere… Nici vorbă de așa ceva, mai ales că, atunci când o „vezi” prima dată, senzația pe care ți-o lasă e mai degrabă de respingere.

Coca poartă „căciula îndesată până la ochelari, gulerul ridicat al pufoaicei, cizme solide trase peste pantalonii vătuiți”, are ochelari cu lentile foarte groase (și din cauza miopiei progresive are tendința de a privi mult mai atent decât cei cu vederea normală), fumează și „ascultă cele mai violente descărcări de furie, bărfe, indiscreții, bancuri” folosindu-și ochelarii „ca niște trape menite să ricoșeze spre geamul deschis în orice anotimp săgețile otrăvite, pietrele și jeturile fierbinți”.

Coca se lasă greu „văzută”. Ea e cea care îi privește pe ceilalți, colecționează imagini (și, odată cu ele, poveștile de viață ale celor din jur), ea este „Fototeca”. Ceilalți o pot considera „cretină”, incapabili de fapt să înțeleagă că „Așa cum alții au ureche muzicală, îndemânare la desen sau aptitudini pentru matematică, singurul talent cu care o înzestrase natura era acela de a privi.”

M-am împrietenit cu Coca nu pentru că suntem amândouă mioape (:-)) deși, ca să fiu sinceră, m-am regăsit în multe din ticurile ei legate de ochelari), ci pentru că și ea colecționează imagini. Mi-a plăcut de Coca pentru că știe să privească fără să judece, să fie prezentă, să se bucure de „o singură amintire luminoasă pentru tot restul vieții”.

Dacă nu ar fi fost privită prin ochii ei, povestea Nataliei (îngropată cu brățara primită în dar de la singurul bărbat pe care l-a iubit toată viața, bărbatul altei femei) mi-ar fi părut în cel mai bun caz ridicolă, în vreme ce lui Sandi Șufană, cel crescut de 4 femei, bărbat cu gesticulație feminină și gesturi afectate, nu i-aș fi acordat niciun fel de credit. Fără prezența Cocăi, povestea lui Radu și a lui Bobi (cel crescut de bunica și pe care părinții nu-l vor în casă dar nici nu îi permit lui Radu să îl infieze pentru că au nevoie de alocația de la stat) ar fi fost doar o altă dovadă a absurdului existenței. Și să nu uit de Lucreția, copil cu handicap de vorbire, elevă silitoare, mamă model, studentă la seral… Fără Coca, povestea celei care ajunge să crească pui de găină ca animale de casă, mi-ar fi adus doar aminte de bătrâna cu privire năucă pe care o vedeam plimbând o găină în drumul meu către școală.

humanitas-Fototeca.-Tema-cu-variatiuni---Adriana-BittelAșa, de când am cunoscut-o pe Coca, „o persoană particulară. Foarte particulară”, mă simt mai liniștită, lumea din jur îmi pare mai bine așezată, organizată într-o fototecă cu reguli greu de înțeles dar în care timpul ca succesiune de evenimente încetează să mai existe.

Dacă ea „poate să aibă simultan 6, 18 și 40 de ani”, timpul devenind prin privirea ei „unitate ce poate fi cuprinsă cu mintea”, un „desen geometric din pătrățele colorate, a căror combinație apare nelimitată”, atunci înseamnă că fericirea nu depinde decât de mine și de cât de bine învăț să privesc la rândul meu „copacii într-o zi cu soare subțire” sau, de ce nu, oamenii pe lângă care trec:

„Stai nemișcat și tot privești până simți că te desprinzi și treci de partea lor. Asta înseamnă să te uiți. Ale tale greu de dus dispar.”

Coca, pseudonimul Amaliei, cea care are grijă de toate „imaginile”, retușate sau nu dar care, ea singură, nu poate fi retușată, este personajul principal al romanului Fototeca de Adriana Bittel. Cartea este scrisă pe vremea cenzurii dar își păstrează aerul proaspăt, înțepător cu care m-am obișnuit citind în vara aceasta povestirile din volumul Cum încărunțește o blondă.

Fototeca îmi confirmă încă o dată că, în marea de scriitură românească din vremurile în care trăim, există și calitate, detaliu semnificativ, forță potretistică, dialog percutant. Nu poți să nu îți scoți pălăria în fața unui astfel de text. Îl recomand oricui crede că poate să scrie dacă are în minte o poveste „frumoasă”. Nu pentru că ar trebui să scrie ca Adriana Bittel, ci pentru că, citind-o, are șansa să înțeleagă că scrisul obligă, ca un fel de titlu de noblețe ce se câștigă în timp, cu talent, foarte multă muncă și nu neapărat cu povești dramatice.

Citește câteva pagini din Fototeca aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s