Citite

Goodbye, Mr. Shaw! sau de ce m-a plictisit Pygmalion

Am recitit Pygmalion (piesa de teatru scrisă de George Bernard Shaw) pentru Clubul de carte de la Editura Litera. Am luat-o ca pe un fel de „temă pentru acasă”, dar nici măcar gândul ăsta nu mi-a ușurat lectura.

După ce abia terminasem de citit Sticletele de Donna Tartt și începusem Solenoid de Cărtărescu, Pygmalion mi s-a părut o glumă… mai degrabă răsuflată. Știind însă că Shaw a primit premiul Nobel pentru literatură în 1925 (de fapt, premiul i-a fost decernat în 1926 întrucât niciunul dintre nominalizații din 1925 nu a întrunit voturile necesare pentru a-l primi), m-am gândit că unul din motivele pentru care îmi venea atât de greu să îl „gust” era prăpastia temporală între perioada în care a scris el (cum și despre ce se scria atunci) și ceea ce se scrie acum.

Ipoteza era, din start, viciată. Citesc cu plăcere, de exemplu, basme populare cu mult mai „(în)vechi(te)” decât piesele lui Shaw, dar merita să o probez încercând să înțeleg cum a fost 1912 în literatură (prima versiune a piesei a fost scrisă de Shaw la începutul acelui an).

Așadar, pe când Shaw reînvia mitul lui Pygmalion punându-i față în față pe Eliza Doolitle și Henry Higgins, Joseph Conrad scria The Secret Sharer și lucra la episoadele din Chance (publicate de New York Herald sub formă de serial), Arthur Conan Doyle scria O lume dispărută, Theodore Dreiser Finanțistul,  Kafka Procesul și Thomas Mann Moarte la Veneția.

Pusă în acest context, piesa lui Shaw nu mi s-a părut (din păcate) mai digerabilă. Înțeleg că la momentul respectiv a readus în prim plan câteva idei esențiale pentru relația dintre creație și creator, pe de o parte, și societate, pe de alta. Ca atare, e firesc să i se cuvină un loc în universul literar. Înțeleg că autorul a încercat, prin intermediul ei, să ridice o oglindă în fața societății engleze încă tributare, la momentul respectiv, spiritului victorian, să contureze o caricatură a obiceiurilor depășite și a ideilor fixe ajunse la faliment, dar nu am găsit-o nici suficient de critică și nici îndeajuns de amuzantă (cu excepția câtorva replici pe care le pot număra pe degetele de la o mână, Oscar Wilde este mult mai savuros și absolut memorabil) ca să îi recunosc un merit semnificativ (în ordine literară sau socială).

pygmalion-produs_imagineCu mult mai interesant decât piesa în sine mi s-a părut fragmentul final adăugat ulterior (în 1916) de Shaw, exasperat de presiunea producătorilor piesei de a oferi audienței ceea ce aștepta: un final fericit.

Nu, Galateea (Eliza) nu se îndrăgostește de creatorul ei (Higgins), piesa lui Shaw nu are nicio miză romantică, oricât de mult ne-ar amăgi producătorii filmului My Fair Lady să credem asta. „Galateei nu i-a plăcut niciodată pe deplin Pygmalion; legătura lui cu ea este prea asemănătoare cu cea a zeilor, ca să fie întru totul plăcută” este afirmația tranșantă a lui Shaw la finalul cărții și doar prin prisma ei (și a interviului cu dramaturgul, pe care l-am descoperit ulterior) am reușit să așez Pygmalion într-un loc mai răsărit din memoria mea literară.

Abia atunci când privești Pygmalion ca pe o analiză a legăturilor subtile dintre știința utilizării corecte a limbajului și statutul social (real sau perceput), poți începe să înțelegi motivația autorului și nemulțumirea acestuia văzând modul cum a fost receptată. Chiar și așa, oricât aș încerca să fac abstracție de modul în care ecranizările piesei au pervertit mesajul original, piesa, așa cum a scris-o Shaw, nu pare să-și merite posteritatea.

Ca să închei pe un ton la fel de sincer ca și până acum, ar mai fi de spus că, în afară de Cehov și Shakespeare, nu am citit niciodată, cu plăcere, teatru. Așezat în rând cu ei, Shaw îmi pare mecanic și puțin prea demonstrativ, pe alocuri chiar simplist în abordare. Pot să mă amuz citind unele din răspunsurile pe care le dă jurnalistului care îi ia un interviu chiar înainte de premiera piesei, în 1913, dar Pygmalion aș recomanda-o doar celor care doresc să vadă ce forme putea să îmbrace critica adusă societății la începutul secolului 20 și ce se valoriza din punct de vedere literar la vremea aceea.

Pygmalion poate fi citit în întregime aici.

Anunțuri

Un gând despre „Goodbye, Mr. Shaw! sau de ce m-a plictisit Pygmalion

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s