Citite

Lupta lui Knausgaard și lupta mea

Karl Ove Knausgaard a primit Premiul criticilor norvegieni pentru seria autobiografică Lupta mea. Primul volum (din cele 6), intitulat Cartea întâi: Moartea unui tată (apărut la noi la Editura Litera), rămâne pentru mine una din revelațiile anului 2015 în materie de literatură.

Cartea mi-a căzut greu. Pe măsură ce o citeam, simțeam cum mi se întinde de-a lungul și de-a latul sufletului, sfârșind, în anumite momente, prin a mă umple până la refuz. Motivul este cât se poate de simplu: am rezonat prea tare cu toată povestea, nu am reușit să o citesc „din afară”, ci am trăit-o intens, în cele mai mici detalii, proiectând în paralel cu textul amintiri din propria copilărie și trăiri din viața actuală de părinte.

Dincolo de capacitatea remarcabilă a autorului de a „colora” narațiunea cu sunete, imagini și senzații pe care nu poți să nu le internalizezi, cartea mi s-a întipărit în memoria afectivă mai cu seamă datorită subiectului: relația lui Knausgaard cu tatăl său și modul în care ea poate să fie (sau nu) vindecată prin scris, regresie în timp și redimensionare.

În buna tradiție proustiană (Knausgaard recunoaște că l-a „devorat” pe Proust), autorul se folosește de diferite „madeleine” pentru a descrie ceea ce este foarte clar denumit încă din titlu: lupta pe care o duce pentru a se așeza cu sens în lume odată trecut prin relația cu un tată profund distructiv, relație pe care moartea acestuia din urmă o aruncă, mai mult decât oricând, în criză.

Încă de la primele rememorări ale senzațiilor pe care prezența paternă le provoca autorului în vremea copilăriei mici, ceea ce rămâne definitoriu sunt sentimentele de rușine, furie și frică. De fapt, dacă mă gândesc bine, toată cartea îmi pare filtrată prin aceste 3 trăiri fundamentale, toate întâmplările pe care Knausgaard alege să le așeze în fața cititorului încadrându-se într-una din aceste „categorii”.

Iată prima relatare în care cele trei se împletesc:

„Când reportajul se încheie, în încăpere răsună vocea tatei, apoi râsul lui. Sentimentul de rușine ce mă năpădi era atât de puternic, încât nu mai reușeam să gândesc. Era ca și cum totul înăuntrul meu pălise. Puterea acestei rușini subite era, pe lângă furia bruscă de atunci, singurul din sentimentele copilăriei mele care se putea măsura în intensitate cu frica, și toate trei aveau în comun faptul că eu însumi eram parcă anulat. Și doar această senzație conta pe moment”.

Prezența paternă care trezește RUȘINE, FURIE și FRICĂ nu poate fi contracarată de cea a mamei, oricât de multe senzații frumoase ar fi asociate cu ea (Karl Ove o poate „simți” în casă fără să o vadă efectiv). De altfel, Knausgaard a și avut ghinionul de a-și fi petrecut mare parte din copilărie și puțin din adolescență mai mult în preajma tatălui care „era întotdeauna pe fază, întotdeauna văzuse tot” și pe care „era imposibil să îl urmărești„. Acesta pare să îl anuleze ca individualitate pe Karl Ove încă din primele pagini ale cărții, consecințele nefaste traducându-se în incapacitatea autorului de a-și găsi locul în lume („nimeni nu se apropie de mine, nimeni nu mă vede”) și nevoia de singurătate care îi marchează definitiv personalitatea („întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele – așa cum s-a întâmplat în ultimii 5 ani -, frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă”).

Dintr-un anumit punct de vedere, cartea îmi pare și o luptă cu falsitatea, o încercare a lui Knausgaard de a se recupera pe sine, de a se vindeca prin renunțarea la măștile pe care i le-a impus întotdeauna interacțiunea cu tatăl său. Încercările firave din copilărie și adolescență de a se „elibera” sunt de regăsit în episoadele pe care autorul insistă obsesiv: prima beție, prima petrecere de Revelion, prima formație în care a cântat, prima iubire.

Rememorarea acestora se bazează de detalii minuțioase pe care, cineva mai grăbit să înțeleagă „ce vrea autorul de fapt”, ar putea risca să le considere inutile. La fel de inutilă ar putea să pară insistența asupra modului sistematic în care Knausgaard face curat în casa bunicilor după moartea tatălui său. Aflăm exact ordinea în care curăță fiecare cameră (simbolistica îmi pare evidentă și nu o să mai insist pe ea), culoarea apei din găleata pe care o golește, mirosul hainelor murdare pe care le strânge în saci. Toate aceste informații „încetinesc” narațiunea până la un „slow-motion” care îi permite cititorului să înțeleagă natura exactă a suferinței autorului și intensitatea ei.

Niciunul din sentimentele evocate în amintirile din copilărie și adolescență nu scapă re-evaluării odată ce autorul află vestea morții tatălui său, iar suferința îmi pare cu atât mai mare cu cât Kanusgaard, în stare de șoc, nu înțelege în primele ore de ce nu poate reacționa normal, de ce se privește pe sine din afară printr-un proces de „metagândire” care îi blochează descărcarea emoțională. Lacrimile, atunci când vin, sunt și ele tăcute, parcă „rușinate” să scoate la iveală un sentiment niciodată evocat în relație cu figura tatălui: dragostea.

La antipodul triadei negative (FRICA, RUȘINE, FURIE), cartea revine obsesiv și, cred eu, tămăduitor asupra simbolisticii OCHILOR. Despre ochi vorbește Kanusgaard atunci când își analizează reflexia chipului în oglindă, despre strălucirea lor în imediat contrast cu umbra de pe restul feței, despre modul în care ochii, „ficși și serioși, și colțurile gurii ce abia coboară” îi dezvăluie privitorului (cititorului) tristețea chipului (autorului).

„Singurii care nu îmbătrânesc pe chip sunt ochii. Sunt la fel de clari în ziua în care ne naștem ca în ziua în care murim”.

det-self-portrait-by-rembrandt-oldPrivirea ca leitmotiv o regăsim periodic în carte. Knausgaard recunoaște că nu își poate privi tatăl (chiar și atunci când zace mort pare să îi fie teamă să îl „vadă”), vorbește despre autoportetul lui Rembrandt (și mai cu seamă despre ochii pictorului ajuns la bătrânețe) sau despre ochii și privirea fetiței sale nou-născute.

Ochii îmi par, și în această carte, calea către suflet, așa cum actul în sine de a scrie cartea este, pentru autor, o modalitate de a privi intens către trecut pentru a-și putea vindeca viitorul. În acest context, nu pare deloc ciudat faptul că ochii tatălui (asemeni ochilor bunicii autorului) par „artificiali, ca și cum ar fi fost de piatră.”

În efortul de deconstrucție (și, în egală măsură, de reconstrucție) a relației cu tatăl său, meditația autorului asupra timpului (o altă temă recurentă a cărții) este un alt exemplu de talent scriitoricesc la care mă voi raporta de acum înainte:

„În vreme ce înainte vedeam timpul ca pe o perioadă care trebuie parcursă, iar viitorul ca pe o perspectivă foarte îndepărtată, mai degrabă luminoasă – și, în orice caz, deloc plictisitoare -, astăzi el este întrețesut cu viața de aici și acum într-un cu totul alt fel. Dacă ar fi să îl descriu printr-o imagine, ar trebui să fie cea a unei bărci într-o ecluză: lent și constant, viața este ridicată de timpul care curge lin din toate părțile. În afara detaliilor, totul e mereu la fel.”

Cum spuneam și la începutul acestor note de lectură, mi-a fost greu (de fapt imposibil) să citesc cartea „din afară”. Am rezonat cu lupta lui Kanusgaard de a se vindeca pe sine recuperând relația cu tatăl său, cu frica pe care o simțea în copilărie și cu incapacitatea de a-l privi, cu fascinația pentru moarte și cu nevoia de singurătate, dar, semnificativ, am rezonat cu modul în care își trăiește relația cu copiii, am recunoscut acea „invazie”, în „intimitatea nemaiîntâlnită cu ei, modul în care propriul tău temperament și stare de spirit se împletesc strâns cu temperamentul și starea lor de spirit, în așa fel încât cele mai rele trăsături ale tale nu mai pot fi păstrate doar pentru sine, ascunse, ci parcă se materializează în exterior și îți sunt azvârlite după aceea înapoi”.

Meditația asupra timpului se încadrează în ceea ce cred că aș putea numi „manifestul creativ” al autorului. Actul scrierii este analizat, disecat, așezat în umbră sau în lumină, încărcat de sens sau golit de forță creatoare („A scrie are mai mult de-a face cu distrugerea decât cu creația”), dar rămâne esențial pentru decodarea textului.

„A scrie înseamnă a scoate la lumină ceea ce există din umbrele a ceea ce știm. Despre asta este vorba când scrii. Nu despre ce se petrece, despre ce fel de întâmplări se desfășoară acolo, ci despre acel acolo în sine. Acela este locul și menirea scrisului. Dar cum să ajungi acolo?

sau

„Ceea ce încercam eu – și poate că asta încearcă toți autorii, cine știe? – era să combat ficțiunea prin ficțiune.

Nici în actul scrierii (în carte, Knausgaard povestește despre cartea pe care a scris-o), autorul nu scapă de imaginea tatălui. Sensul acțiunilor sale pare să se raporteze, mai devreme sau mai târziu, tot la el… de unde și senzația de luptă permanentă, de încrâncenare pe care eu, personal, am simțit-o aproape visceral.

Momentul în care recunoaște că a scris cartea (nici nu mai contează care, cea pe care o citim noi sau cea pe care o citește el) pentru tatăl său este în sine un catharsis, asemeni celui din tragediile vechi.

„Scrisesem cartea asta pentru tata. Nu știusem, dar așa era. I-o scrisesem lui.

Am pus deoparte manuscrisul și m-am ridicat, apoi m-am dus la fereastră.

Însemna el, într-adevăr, atât de mult pentru mine?

O, da, însemna mult!

Voiam să mă vadă.

Deloc surprinzător, odată ce conștientizează sensul efortului său creativ, Knausgaard redefinește inspirat ceea ce considerase până de curând a fi „cea mai importantă dimensiune a vieții, întunecoasă și seducătoare”moartea. O coboară din absolut și o ordonează în banalul existenței pentru a se putea astfel sustrage forței sale obsesive și merge mai departe. Da, „omul este doar o formă printre alte forme, pe care lumea o produce la nesfârșit, nu doar în ceea ce e viu, ci și în ceea ce nu e viu, desenată în nisip, în piatră, în apă”, dar moartea? Moartea nu este „decât o țeavă din care țâșnește apa, o ramură ce trosnește în vânt, o geacă ce alunecă de pe un cuier și cade pe podea.”

Anunțuri

2 gânduri despre „Lupta lui Knausgaard și lupta mea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s