Trăite

Parcul

Întotdeauna mi-a fost greu să plec de acasă. Abia după 35 de ani am început să mă împac cu ideea de a pleca, cu gândul că orice plecare poartă în ea o întoarcere. La 40 am înțeles că sunt și plecări de care am nevoie pentru a-mi păstra amintirile, că întoarcerea nu e întotdeauna o promisiune frumoasă.

Am învățat să-mi fie mai ușor să plec pentru că, atunci când mă întorc, revin în spațiul în care am crescut: pe străzile pe care mergeam spre școală, liceu și mai târziu facultate, spre primul și al doilea serviciu, pe străzile pe care duc acum copiii spre școală, în parcul copilăriei mele și în parcul copilăriei lor.

Mi-am dorit o casă aproape de parcul în care am copilărit. Mi-am imaginat mereu, copil fiind, cum îmi voi aduce copiii să se joace unde m-am jucat și eu, cum îi voi învăța să meargă cu bicicleta pe aleile unde am învățat și eu, cum îi voi privi dându-se în leagăn sau alergând cu prietenii în locurile unde și eu, la rândul meu, m-am dat în leagăn, în balansoar, am făcut „acrobații” pe bară, m-am julit pe tobogan și m-am ascuns împreună cu prietenele de băieții care vroiau să ne prindă.

Amândoi au învățat să meargă pe bicicletă pe una din aleile pe care am învățat și eu. Așa cum mi-am imaginat, s-au dat în leagăn și au alergat, au plâns, au râs, s-au julit, s-au stropit cu apă, s-au murdărit de noroi, au cules corcodușe, pene de porumbei, au sărit șotronul, s-au luptat cu bețele, au făcut cazemate de zăpadă sau și-au ascuns comori de pietre în tufișuri, s-au certat cu prietenii și s-au împăcat, i-au pișcat țânțarii și au desenat cu cretă, au jucat badminton și s-au încăierat pe o minge, pe multe mingi.

Parcul a schimbat copaci și alei, locuri de joacă și gropi de nisip, leagăne și tobogane. După cum e și firesc, de la an la an, unii copii pleacă (le trece vremea jocului în parc), vin cărucioare noi, alți copii care cresc și pleacă și ei (mai repede, parcă, decât am plecat eu).

S-au schimbat oamenii care îi însoțesc pe cei veniți la joacă și, odată cu ei, s-a schimbat și parcul. Dimineața vin cei mici, cu cărucioare, bone și, mai rar, bunici. Bonele stau pe bancă plictisite, bunicile îi ceartă pe cei mari, de pe terenul de fotbal, pentru că vorbesc urât. Multe vorbesc și ele cu dezacorduri flagrante, înjură și îi ceartă pe cei mici pe care părinți teoretic maturi și ocupați cu serviciul de 10 ore pe zi i-au lăsat în grija lor. Îi hrănesc pe copii cu pufuleți, prăjituri Barni, biscuiți și nelipsiții covrigi. Mai rar cu banane sau mere.

Seara vin copiii mai măricei, cu mame, surori sau frați. Odată cu ei vin în parc sticlele de Cola, pungile de chipsuri și nelipsitele semințe.

Iarba e plină de gunoaie, fiecare bancă are covor de coji, sticlele goale zac aruncate peste tot, se joacă tenis de masă asezonat cu înjurături. Personaje cu cap mic și mușchi mari își etalează degetele murdare în șlapi chinezești. Femei grase își expun picioarele în rochii crăpate, fumează și scuipă semințe în timp ce își hrănesc copiii obezi cu urlete, Cola și mormane de… semințe.

Nu te poți feri de ei, sunt peste tot. Mișună, fac zgomot, agresează prin prezență, atitudine și tonalitate, își „educă” urmașii să ia ce cred că li se cuvină, să le vorbească urât celor care nu îi bagă în seamă, să îi intoxice pe cei din jur cu deșeurile pe care le produc cu o viteză amețitoare, de parcă în fiecare oră, în fiecare minut, sunt angrenați într-o cursă infernală pe care o câștigă doar cei care fac dovada celui mai puternic dispreț față de tot ceea ce înseamnă bun simț și respect pentru cei din jur.

Nu poți vorbi cu ei, este inutil să îi rogi să nu mai arunce pe jos, nu-ți poți apăra copiii de agresiunea și agresivitatea progeniturilor lor. Singura soluție este să pleci. Să te ridici de pe bancă, să nu te mai gândești că, demult, îți imaginai cum o să îți aduci nepoții în parcul copilăriei tale, cum o să îi înveți să meargă pe bicicletă, să se dea în leagăn și să sară șotronul în parcul copilăriei părinților lor.

Trebuie să pleci, să nu mai intri în parc, să nu mai treci pe lângă el. Doar așa mai poți să speri că parcul copilăriei va rămâne așa cum era. Doar așa mai poți spera că bunicile agramate, bonele indiferente, semințele, înjurăturile, copiii obezi și papucii murdari nu sunt decât o glumă proastă a imaginației tale.

Dacă îți faci curaj să pleci din parc și să nu te gândești că și plecarea asta are în ea o întoarcere, mai ai o șansă să ți-l aduci aminte așa cum era. Și nu e zi să nu mâ întreb de unde aș putea găsi curajul să fac asta.

Anunțuri

Un gând despre „Parcul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s