Trăite

De ce putem sa fim buni

Pe 1 februarie 2009 cumparam de la Humanitas Kretzulescu o carte a lui Jacob Needleman al carei titlu m-a pus pe ganduri: „De ce nu putem sa fim buni?”. Gandul ca facem lucrurile mai degraba din egoism chiar si atunci cand parem ca le facem dintr-o pornire autentica de bine, dar si intelepciunea populara a vorbei „esti prost de bun” se legau cumva coerent cu intrebarea din acest titlu.

N-am citit toata cartea. Ca de obicei am inceput-o in paralel cu multe altele si fie pentru ca la momentul respectiv nu m-a convins, fie pentru ca nu a gasit in mine starea de minte sau suflet care sa o accepte, am pus-o in raftul cu carti „de citit” pentru un moment viitor. Reluata dupa o vreme, e esuat din nou in a ma atrage suficient de mult. Cred, insa, ca vina e a mea.

Nu mai cred ca nu putem sa fim buni. Chiar daca legitimitatea cartii vine de la indelungatele cercetari ale autorului si de la greutatea citatului biblic: „Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu il vreau, pe acela il savarsesc” (Romani 7,19), rationamentul logic (simplificat evident) conform caruia daca exista (si exista rau si rautate in lume) este (si) pentru ca nu putem face bine si nu putem sa fim buni imi scapa.

Cred ca intrebarea (si evident titlul cartii) ar suna mai corect asa: „De ce alegem sa nu fim buni?” Iar in acest caz raspunsurile sunt atat de multe si de greu de cuprins cu mintea sau sufletul incat nici macar nu imi propun sa o fac.

M-am intors la primele pagini ale acestei carti dupa vizita de azi la una din fiintele exemplare pe care am privilegiul sa le cunosc. Si, ca de fiecare data dupa o intalnire, asa scurta cum e ea de obicei, cu Lucica, plec inapoi si mai departe cu un zambet mare in fiinta mea cea mai profunda. Ea si cei care ii sunt aproape in ceea ce numim familie raman pentru mine o demonstratie elocventa si fara drept de apel a ipotezei ca, de fapt, putem sa fim buni, ca suntem esential buni.

Inutil sa va spun cat de frumosi sunt oamenii buni, dar v-o spun, oricat de comun ar suna. Dar ceea ce este si mai tulburator (caci pana la urma din amestecul de bucurie si tulburare m-am adunat sa scriu) este ca un om bun (asa cum e Lucica) te obliga sa fii si tu… bun. In preajma ei nu poti alege altfel. Si e bine ca e asa, caci asa te vindeci de o indoiala veche de cat lumea.

Stiu cui am sa-i multumesc pentru ca mi-a adus-o in cale, dar pentru ca vorba asta scrisa a mea nu mai ajunge la el, o sa-i povestesc despre lumina si praful Baraganului, despre alti doi ochi albastri si despre ce mai face Lucica intr-un alt ragaz si cu o alta voce. Ce-o sa-mi fie mai greu sa-i spun este ca mi-am dat seama de un lucru: mi-a lasat-o pe Lucica pentru ca stia ca am nevoie de ea sa inteleg ca putem sa fim buni. Asta inseamna ca i-am dat motive serioase sa creada ca am indoieli despre asta. Iar doar la gandul asta si ma umplu de rusine.

Anunțuri

Un gând despre „De ce putem sa fim buni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s