Ma asez sa scriu despre el cu emotia tremuratoare cu care imi masuram pasii pe drumul spre casa cand vestile din ghiozdan erau altele decat cele pe care stiam ca le asteapta.
Gandul la vibratia aerului din preajma lui ma umple si acum pana la refuzul cuvintelor, se revarsa din suflet in minte si mai departe, in gesturi marunte si tremuratoare care ascund mereu aceeasi banuire… a marei si cuprinzatoarei sale prezente.
Nu pentru ca este cine imi este ci pentru ca este asa cum nu am vazut sa mai fie nimeni, ma simt mereu binecuvantata de frumusetea persoanei sale. In fata lui am simtit cum ma tulbura cu adevarat rusinea faptelor prost gandite, prin glasul lui am trait cele mai grele despartiri, m-am culcat in tristete si m-am trezit in veghe, am traversat necuprinsul spaimei si m-am intors senina in camarile vietii cu sens.
Mai mult decat amprenta lui genetica, in mine e un binecuvantat strop din infinitul mintii sale. A asternut in mine atatea daruri de neatins, atatea vise de cunoscut si atatea ganduri de modelat, incat simt adesea cum zagazurile ratiunii mele se lasa rupte o data si inca o data… ca sa primeasca mereu alte si alte daruri, vise si ganduri… de la el.
Sunt stangace si nefireasca atunci cand la randul meu caut sa ii daruiesc ceva, ca acum…
Si pentru ca mereu cand sunt in preajma lui ma napadeste emotia pana la refuzul cuvintelor, fac si eu ce pot… iubindu-l pe tata in tacere.
o urma ca o sfoara de fum…
asa sunt drumurile noastre, cate sunt si cate sunt…
fuioare de fum…