Oricat as fi incercat, golul era evident. Nu mai aveam nicio amintire despre locul acela. Bran insemna pentru mine rochia scurta, coditele, sandalele albe, lumina si casa cu arcada si coloane. Mai erau pantalonii albi, evazati si tricoul tau de aceeasi culoare, bluza cu modele nationale a dragei mele de departe si marele prezent.

Dar toate veneau in gand din cele cateva poze care mi-au dat substanta povestilor despre vacantele de acolo. In rest, nimic in memoria rationala sau emotionala, nicio farama de imagine sau de senzatie care sa imi dovedeasca fara drept de apel ca am (mai) fost acolo.

Mersul acolo promitea sa aduca o revelatie sau macar senzatia unei reveniri. Nu a fost sa fie niciuna. Am vrut sa vad, sa recunosc, sa stiu, sa imi amintesc, dar n-am vazut, n-am (re)cunoscut si nu mi-am amintit.

Si-n toata absenta asta o singura ratiune mi-a fost clara: ca te-am pierdut si in Bran, ca nu acolo, nici acolo nu te mai pot gasi, ca n-ai lasat nimic din tine, oricat de mult as fi proiectat imaginea ta, alba, pasind cu siguranta misterului pe care doar femeile foarte frumoase il au (sau poate l-ai avut doar tu).

Toata cautarea si negasirea asta a fost inca o dovada pentru mine ca gresesc. Nu esti un joc de piese care trebuie asezate cu rost, nu te voi putea zari niciodata cautand (pr)in loc(uri). Prezenta ta nu e nici macar justificata de faptul ca eu o gandesc, existi pur si simplu si orice incercare de articulare este aproape un pleonasm.

Azi, 16 august, ti-as fi putut spune “La multi ani!”. Dar pentru ca nici la Bran nu te-am gasit, m-am gandit sa iti scriu…

Zilele bune au cele 7 minute in plus de somn, cei 2 nori mai putini pe cer, telefonul care suna atunci cand trebuie si pantofii noi incaltati pe piciorul gol, ragazul pentru citit si banca fara soare, creta colorata si baloanele zburate de vant, mancarea facuta de altcineva si cuvintele care vin necautate…

Zilele rele au prea multa lumina grea pe pleoape, drum greu spre gradinita si ochi care nu se uita in ochi, groaza de gandurile gandite dar nerostite, rime lipsa si ore furate, caini care murdaresc nisipul pentru joaca si masinute uitate acasa…

Diferenta e in farame, dar farama cu farama se aduna greul… si ce fir de par il poate, oare, tine?

E o adevarata arta sa tai marul astfel incat sa ajungi la bucata care aduce linistea, dar merita tot efortul… in fractiunea aceea de secunda in care gura de copil primeste bucata de mar, timpul este suspendat prin distilare iar nelinistea pe care o aduce trecerea lui fara un rost aparent nu mai are temei. Mancatul marului devine rost si sens suficient si tot ce mai era intrebare sau impuls de a face altceva dispare.

Pe la 4, aproape in fiecare dupa-masa, Ioana mananca mar… si afara e lumina buna, iar in casa mai asteapta sa fie spuse doar poeziile din cartea cu baietelul care s-a suparat pe apa rece si nu a mai vrut sa se spele.

Deci azi nu stiu, dar nu stiam nici ieri si daca ma gandesc bine nici acum vreo saptamana nu imi era foarte clar unde si de ce ma duc. Imi fac insa treaba pentru ca asa e firesc, asa se asteapta lumea de la mine si, de ce sa nu recunosc, mi-ar fi rusine sa nu o fac, de mine si de ceilalti.

Recunosc insa acum ca nu stiu, iar momentele cand mi se pare ca merg bine cred ca sunt mai degraba momentele cand nu mi-am pus suficient de serios intrebarea: bine spre ce sau macar cum?

Ba mint, de fapt am cateva certitudini. Le gasesc de cele mai multe ori la capatul mainilor, al auzului, al ochilor si daca as deschide usa din spatele meu le-as auzi respiratia de somn si copilarie. Asadar, am un drum pe care stiu sigur ca trebuie sa merg, pe care vreau sa merg pentru ca imi place unde ma duce, oricat de mult trebuie sa ma straduiesc sa merg drept pe el si indiferent cat de greu imi este atunci cand imi e cel mai greu.

Si atunci iata ca mai am o dilema. De ce ma plang ca nu l-am gasit daca deja merg pe el si faptul ca sunt pe el ma ajuta si sa descopar “cum” e mai bine sa pasesc? Pentru ca nu stiu daca asta e singura “urma” pe care trebuie sa o las. Pentru ca nu i-am facut pentru mine, i-am facut pentru ei. La fel de adevarat este insa ca nici urma nu ar trebui sa o las pentru mine, ci pentru altii.

Asa e, am uitat sa spun asta. Sunt convinsa ca desi “unde” si “cum” conteaza, cel putin la fel de importanta este “amprenta”, ce ramane (despre cat ramane nici nu indraznesc sa incep sa ma gandesc). Ce las si cui?… si ce ar trebui sa (mai) fac ca sa las ce trebuie si cum trebuie?

Si, inainte de orice, de ce trebuie sa traiesc eu cu gandul asta greu ca trebuie sa las ceva… in urma? Cand o sa scap eu de gripa asta a sufletului?

N-am citit toata cartea. Ca de obicei am inceput-o in paralel cu multe altele si fie pentru ca la momentul respectiv nu m-a convins, fie pentru ca nu a gasit in mine starea de minte sau suflet care sa o accepte, am pus-o in raftul cu carti “de citit” pentru un moment viitor. Reluata dupa o vreme, e esuat din nou in a ma atrage suficient de mult. Cred, insa, ca vina e a mea.

Nu mai cred ca nu putem sa fim buni. Chiar daca legitimitatea cartii vine de la indelungatele cercetari ale autorului si de la greutatea citatului biblic: “Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu il vreau, pe acela il savarsesc” (Romani 7,19), rationamentul logic (simplificat evident) conform caruia daca exista (si exista rau si rautate in lume) este (si) pentru ca nu putem face bine si nu putem sa fim buni imi scapa.

Cred ca intrebarea (si evident titlul cartii) ar suna mai corect asa: “De ce alegem sa nu fim buni?” Iar in acest caz raspunsurile sunt atat de multe si de greu de cuprins cu mintea sau sufletul incat nici macar nu imi propun sa o fac.

M-am intors la primele pagini ale acestei carti dupa vizita de azi la una din fiintele exemplare pe care am privilegiul sa le cunosc. Si, ca de fiecare data dupa o intalnire, asa scurta cum e ea de obicei, cu Lucica, plec inapoi si mai departe cu un zambet mare in fiinta mea cea mai profunda. Ea si cei care ii sunt aproape in ceea ce numim familie raman pentru mine o demonstratie elocventa si fara drept de apel a ipotezei ca, de fapt, putem sa fim buni, ca suntem esential buni.

Inutil sa va spun cat de frumosi sunt oamenii buni, dar v-o spun, oricat de comun ar suna. Dar ceea ce este si mai tulburator (caci pana la urma din amestecul de bucurie si tulburare m-am adunat sa scriu) este ca un om bun (asa cum e Lucica) te obliga sa fii si tu… bun. In preajma ei nu poti alege altfel. Si e bine ca e asa, caci asa te vindeci de o indoiala veche de cat lumea.

Stiu cui am sa-i multumesc pentru ca mi-a adus-o in cale, dar pentru ca vorba asta scrisa a mea nu mai ajunge la el, o sa-i povestesc despre lumina si praful Baraganului, despre alti doi ochi albastri si despre ce mai face Lucica intr-un alt ragaz si cu o alta voce. Ce-o sa-mi fie mai greu sa-i spun este ca mi-am dat seama de un lucru: mi-a lasat-o pe Lucica pentru ca stia ca am nevoie de ea sa inteleg ca putem sa fim buni. Asta inseamna ca i-am dat motive serioase sa creada ca am indoieli despre asta. Iar doar la gandul asta si ma umplu de rusine.

Plansul nu e rusine, dar il imbracam stangaci in straiele ei sau il primim asa, gata ambalat, de la altii. Pe undeva facem asta dintr-o teama, adesea insa e un reflex al indiferentei. Plansul te obliga, te scoate din egal, din cumintenie si te obliga sa… simti.

Cu timpul invatam sa nu mai plangem, sa nu deranjam simetriile lumii exterioare sau programul serbarii de Craciun cu o traire ce nu-si gaseste locul in catalogul privitorilor. Avem nevoie de previzibil, de control, de pas egal si poezii cu ritm si rima ca sa uitam sa privim in jos la pamantul care ne fuge de sub talpi.

De fapt tu, dragul meu Andrei, esti un traitor si, cand ma uit la tine cum plangi, ma rusinez de ambitia mea comuna de a ignora alunecusul, de invataturile lui “cum se cade” si de nevoia de a dovedi mereu cuiva ceva pentru a ma putea cunoaste.

Din ochiul tau plans lumea e asa de curata, incat nu pot decat sa ma mir ca universul nu gaseste cu cale sa se vindece mai repede oglindindu-ti trairea.

Draga Andrei, multumesc pentru ca ma faci sa plang.

Pana sa ajunga la marginea cu apa a pamantului si sa taie in bucati rodul de aur, lupta se incheiase de mult.

Degetul cu liniste te-a asezat pe neauzite in limanul somnului. Cand esti acolo eu mai pot mangaia doar faptura de trup, iar sufletul iti ramane in seama ingerilor.

Teama n-ai de ce sa-ti fie. Sunt ingeri de lumina si curatenie, de vise frumoase si de cani cu lapte si miere. Mi-i aducea si mie Draga Mea si mi-i lasa de calauza si de ajutor in somnul noptii sau in spaima nenumita a zilelor.

In seara in care feciorul de imparat a gasit-o pe maiastra, degetul a pierdut batalia cu somnul… iar eu am castigat o binecuvantare.

Somn usor, Ioana mea draga!

Sa deschid coperta si sa imi aduc aminte ca pe prima pagina nu se scrie nimic, sa iau rigla si un pix rosu si sa trag linii frumoase, drepte, la aceeasi distanta de margine… a caietului, evident.

Si daca am destul timp o sa trag linii asa in tot caietul si o sa ma gandesc la cum o sa pun caietul in ghiozdan, sau in geanta daca vreau sa par mai mare si o sa plec spre scoala cand ninge si masinile merg greu pe strada, bucurandu-ma ca ninge pentru ca oricum eu nu trebuie sa conduc si nu ma intereseaza daca exista sau nu suficiente locuri de parcare.

Si pe banca de lemn o sa deschid caietul la pagina noua… pagina nou nouta.

Stau in casa cuvintelor din camera mea si e lumina buna si mi-e drag si nu mai mi-e teama.

In fiecare zi trec probele focului: cele ale cautarii, rabdarii, slefuirii si adunarii, arcuirii si asternerii si la fiecare sfarsit de zi sunt mai aproape de eul cel bun cu un curaj, mai departe de eul cu spaime cu cateva sute de cuvinte. Nu-s mereu frumoase, mai adesea doar vorbe, dar prezenta lor imi ridica un gand vechi in posibilitate. Si deocamdata trebuie sa imi fie destul.

Abia asa incep sa cresc si sa ma simt bine in mine.

Si pentru ca zilele astea mi-au scos in lume eul drag al cuvintelor pe care il ignoram nestiut, le scriu pe curat si le multumesc. De aici incepe restul vietii mele.

Pentru că mi-am pus în meşteşugul ei speranţa şi în firescul prezenţei ei alinarea.

Când stau întinsă şi mă uit în lumină, trăiesc puţinele momente în care nu mă mai lupt eu cu nenumitul. Se luptă ea în locul meu şi faptul că nu mă îndoiesc o clipă de asta îmi face sufletul mai uşor şi mintea mai limpede.

Când mă întreabă cum îmi este, mi-e ruşine de spaimele mele, de frica de peste noapte. Se munceşte de atâta vreme cu energiile mele îndoielnice, cu angoasele, alunecările şi durerile mele, încât binele ăsta cât o fărâmă de nisip care pare să mă caute în ultima vreme îmi pare de cele mai multe ori (ruşine mie) un simplu efect de autosugestie.

Cineva imi spunea cu înţelepciune acum câteva zile: “Dacă ai credinţă, te vindeci!”

Am. Dar, ca să am şi mai multă, mă duc în continuare şi stau de vorbă cu îngerul meu cel de toate zilele şi mă împărtăşesc de bunătate, răbdare şi prezenţa ei vindecătoare.

Sărut-mâna, Irina!