De cautare, de negasire

Ieri ma gandisem sa iti povestesc despre Bran. Azi stiu ca de fapt o sa iti scriu din nou despre aceeasi cautare si perechea ei ingrata… negasirea…

Oricat as fi incercat, golul era evident. Nu mai aveam nicio amintire despre locul acela. Bran insemna pentru mine rochia scurta, coditele, sandalele albe, lumina si casa cu arcada si coloane. Mai erau pantalonii albi, evazati si tricoul tau de aceeasi culoare, bluza cu modele nationale a dragei mele de departe si marele prezent.

Rezistenta firului de par

Adesea diferenta dintre zilele bune, zilele ape si zilele grele, zilele pietre atarna de un fir de par.

Zilele bune au cele 7 minute in plus de somn, cei 2 nori mai putini pe cer, telefonul care suna atunci cand trebuie si pantofii noi incaltati pe piciorul gol, ragazul pentru citit si banca fara soare, creta colorata si baloanele zburate de vant, mancarea facuta de altcineva si cuvintele care vin necautate…

Linistea dintr-o bucata de mar

Nu are o forma exacta, nu e nici macar simetrica si seamana, desi e diferita, cu toate celelalte bucati de mar. Nu are coaja si nici sambure, iar cutitul a indepartat si urma firava de miez pentru ca ochiul mic sa nu surprinda niciun “defect” si sa-si gaseasca astfel motiv de refuz.

Suflet gripat

Sau nu stiu cum sa ii spun. De fapt e o stare de greu si de impiedicare. Oricat de mult mi-as propune sa imi imaginez ca zilele in care nu stiu incotro sa o apuc pentru ca nu stiu unde vreau sa ajung nu sunt decat accidente trecatoare, atunci cand se aduna prea multe astfel de “derapaje” ajung sa am senzatia asta de suflet… gripat.

Deci azi nu stiu, dar nu stiam nici ieri si daca ma gandesc bine nici acum vreo saptamana nu imi era foarte clar unde si de ce ma duc. Imi fac insa treaba pentru ca asa e firesc, asa se asteapta lumea de la mine si, de ce sa nu recunosc, mi-ar fi rusine sa nu o fac, de mine si de ceilalti.

De ce putem sa fim buni

Pe 1 februarie 2009 cumparam de la Humanitas Kretzulescu o carte a lui Jacob Needleman al carei titlu m-a pus pe ganduri: “De ce nu putem sa fim buni?”. Gandul ca facem lucrurile mai degraba din egoism chiar si atunci cand parem ca le facem dintr-o pornire autentica de bine, dar si intelepciunea populara a vorbei “esti prost de bun” se legau cumva coerent cu intrebarea din acest titlu.

Fa-ma sa plang

Oricat de mult ar vrea altii sa te faca sa crezi asta, sa stii ca lacrima nu e niciodata masura suferintei, ci mai degraba a trairii.

Plansul nu e rusine, dar il imbracam stangaci in straiele ei sau il primim asa, gata ambalat, de la altii. Pe undeva facem asta dintr-o teama, adesea insa e un reflex al indiferentei. Plansul te obliga, te scoate din egal, din cumintenie si te obliga sa… simti.

Cu timpul invatam sa nu mai plangem, sa nu deranjam simetriile lumii exterioare sau programul serbarii de Craciun cu o traire ce nu-si gaseste locul in catalogul privitorilor. Avem nevoie de previzibil, de control, de pas egal si poezii cu ritm si rima ca sa uitam sa privim in jos la pamantul care ne fuge de sub talpi.

Feciorul de imparat si lupta degetului cu somnul

Prea mult i-a luat feciorului de imparat sa o gaseasca pe maiastra…

Pana sa ajunga la marginea cu apa a pamantului si sa taie in bucati rodul de aur, lupta se incheiase de mult.

Degetul cu liniste te-a asezat pe neauzite in limanul somnului. Cand esti acolo eu mai pot mangaia doar faptura de trup, iar sufletul iti ramane in seama ingerilor.

Pagina noua

Ma mai gandesc la pagina asta nou nouta. As vrea sa miroasa a caiet de scoala neinceput.

Sa deschid coperta si sa imi aduc aminte ca pe prima pagina nu se scrie nimic, sa iau rigla si un pix rosu si sa trag linii frumoase, drepte, la aceeasi distanta de margine… a caietului, evident.

Si daca am destul timp o sa trag linii asa in tot caietul si o sa ma gandesc la cum o sa pun caietul in ghiozdan, sau in geanta daca vreau sa par mai mare si o sa plec spre scoala cand ninge si masinile merg greu pe strada, bucurandu-ma ca ninge pentru ca oricum eu nu trebuie sa conduc si nu ma intereseaza daca exista sau nu suficiente locuri de parcare.

Eul cuvintelor

Nu aduc anii ce aduc zilele… si zilele din urma mi-au adus un motiv de disciplinare in cuvinte care desi imi sunt departe de suflet, imi sunt macar mai aproape de mestesug.

Stau in casa cuvintelor din camera mea si e lumina buna si mi-e drag si nu mai mi-e teama.

In fiecare zi trec probele focului: cele ale cautarii, rabdarii, slefuirii si adunarii, arcuirii si asternerii si la fiecare sfarsit de zi sunt mai aproape de eul cel bun cu un curaj, mai departe de eul cu spaime cu cateva sute de cuvinte. Nu-s mereu frumoase, mai adesea doar vorbe, dar prezenta lor imi ridica un gand vechi in posibilitate. Si deocamdata trebuie sa imi fie destul.

Ingerul meu cel de toate zilele

Mă duc la ea în fiecare zi.

Pentru că mi-am pus în meşteşugul ei speranţa şi în firescul prezenţei ei alinarea.

Când stau întinsă şi mă uit în lumină, trăiesc puţinele momente în care nu mă mai lupt eu cu nenumitul. Se luptă ea în locul meu şi faptul că nu mă îndoiesc o clipă de asta îmi face sufletul mai uşor şi mintea mai limpede.